Numărul 0 / 2004

 

CONSIDERAŢII ASUPRA EFECTULUI DIRECT AL DREPTULUI COMUNITAR

dr. Carmen LAZĂR

lector, UBB Cluj-Napoca

 

Résumé: Sur l'effet direct du droit communataire. L'effet direct représente un trait définitoire des relations entre le droit communautaire et le droit national des Etats membres, à côté de la supériorité du droit communautaire. Bien qu'il ne caractèrise pas exclusivement le droit communautaire, se rencontrant aussi en droit international public, ce qui différencie fondamentalement les deux ordres juridiques à cet égard est le caractère de règle de l'effet direct en droit communautaire, ainsi que le fait que son fondement juridique est différent: tandis qu'en droit international l'effet direct doit ressortir de l'intention explicite des parties, en droit communautaire les objectifs de la norme en discussion - c'est-à-dire l'intention implicite des parties - constituent le critère qui guide la Cour de Justice pour établir si une disposition, soit-elle de droit originaire ou dérivé, a ou non un effet direct; autrement dit, tandis qu'en droit international l'effet direct doit être prouvé, les exceptions n'étant pas présumées, en droit communautaire il est présumé. Justement parce que les traités constitutifs des Communautés Européennes se sont proposé de créer plus que des organisations internationales de coopération, c'est-à-dire des structures d'intégration économique, l'effet direct est une nécessité pour le droit communautaire, une de ses conditions existentielles. N'étant toutefois pas prévu par les traités (à l'exception des règlements), il a été dégagé par la jurisprudence de la Cour de Justice, qui a marqué ainsi des pas décisifs dans le sens de l'intégration des Etats. Par le biais de l'effet direct les citoyens des Etats deviennent de véritables justiciables du droit communautaire.

 

Noţiunea de "efect direct" este preluată din jurisprudenţa americană şi din cea a Curţii Internaţionale de Justiţie[1], ea însemnând că o normă adoptată în alt sistem juridic decât cel al statelor - adică în cel al dreptului internaţional - creează drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele părţi ci şi pentru particulari, atât în relaţiile acestora cu statele şi organizaţiile internaţionale implicate cât şi între ei. Efectul direct implică deci o posibilitate materială, adică invocabilitatea normei de către particulari, ceea ce presupune ca din conţinutul ei să rezulte că le atribuie şi lor drepturi şi obligaţii[2]. Acest aspect este adesea confundat de unii doctrinari cu aplicabilitatea directă[3]; deşi ele nu sunt identice, existenţa aplicabilităţii directe condiţionează capacitatea de-a opera a efectului direct[4] dar nu şi invers, după cum prima nu îl implică în mod necesar (din punct de vedere logic) pe cel de-al doilea (deşi un autor pare să susţină aceasta, din moment ce afirmă că regulamentele, fiind direct aplicabile, sunt menite ca atare să producă efect direct[5]).

În privinţa efectului direct există mari deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul comunitar: în timp ce numai prin excepţie normele de drept internaţional creează drepturi şi obligaţii pentru particulari, obiectul lor fiind în general acela de a reglementa relaţii între state[6], normele de drept comunitar au de regulă menirea de a se adresa particularilor (chiar şi atunci când par că se adresează statelor, n.n.) şi le asigură acestora accesul la o jurisdicţie de tip supranaţional[7], chiar dac[ efectul lor direct material se produce cu particularităţi sau, cum se exprimă un autor, cu geometrie variabilă[8]; de asemenea, în dreptul internaţional efectul direct trebuie să reiasă din intenţia explicită a autorilor tratatelor (inclusiv pentru normele de drept derivat), aşa cum subliniază jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, deoarece excepţiile nu se prezumă, în timp ce în dreptul comunitar (propriu-zis, adică originar şi derivat) Curtea de Justiţie s-a îndepărtat de acest criteriu (deci de o interpretare textuală şi subiectivă), bazându-se pe obiectivele şi finalităţile tratatelor, adică pe o voinţă implicită sau chiar neconştientizată (interpretare teleologică şi sistemică), aşa cum vom vedea în cele ce urmează; efectul direct este prezumat[9]. Nu acelaşi lucru se poate spune despre acordurile comunitare cu terţii, pentru care efectul direct trebuie demonstrat de la caz; dar, în plus de criteriile pe care trebuie să le îndeplinească orice act de drept comunitar[10] (a se vedea ulterior), pentru acorduri mai este necesară şi voinţa sau intenţia părţilor, expresă sau implicită (adică reflectată de "spiritul, schema generală şi termenii acordului", după cuvintele utilizate în jurisprudenţa Curţii, sau de obiectivele şi natura acordului în întregul său[11]), exprimată fie în acordul însuşi, fie într-un act de aplicare; prezumţia este restabilită însă dacă dispoziţiile acordului sunt preluate într-un act comunitar de aplicare sau acesta trimite la ele[12].

După expresia unui autor, efectul direct, ca şi celelalte aspecte ale invocabilităţii (pe care le vom releva mai jos), este o tehnică menită să asigure aplicarea efectivă a calităţilor constitutive ale dreptului comunitar, care sunt aplicabilitatea directă şi supremaţia sa[13].

Efectul directă este prevăzut expres în tratate numai cu privire la regulamente. Jurisprudenţa Curţii l-a extins şi la celelalte acte comunitare, printr-o interpretare teleologică şi sistemică a tratatelor, prima dată în Hotărârea Van Gend en Loos din 1963: atingerea obiectivelor stabilite constând în crearea unei pieţe comune care îi priveşte direct pe justiţiabilii Comunităţii; faptul că preambulul se adresează popoarelor, dincolo de guvernele naţionale; faptul că cetăţenii sunt afectaţi de funcţionarea mecanismelor comunitare şi că contribuie la luarea deciziilor prin intermediul a diferite organe; existenţa procedurii preliminare, care semnifică faptul că statele au înţeles să atribuie efect direct dreptului comunitar; faptul că respectarea şi aplicarea uniformă a dreptului comunitar în ansamblul său ar fi compromise dacă el nu s-ar aplica decât în relaţiile dintre state şi dintre acestea şi instituţiile comunitare[14]. Deci, efectul direct este o necesitate pentru dreptul comunitar. El face din cetăţeanul european un adevărat justiţiabil al dreptului comunitar, devenind astfel şi un instrument al respectării de către state a dreptului comunitar, un mijloc de control al conformităţii cu acesta (deci al legalităţii) a acţiunilor statelor[15].

Am arătat că efectul direct material se produce cu particularităţi pentru diversele acte juridice comunitare. Aceste particularităţi depind de conţinutul actului - criteriul folosit de Curte pentru a stabili dacă o anume dispoziţie are sau nu efect direct. Mai concret, conţinutul trebuie să fie necondiţionat, clar şi suficient de precis în sensul atribuirii de drepturi şi obligaţii către particulari[16]. Caracterul necondiţionat presupune că textul nu prevede necesitatea adoptării unor acte de aplicare a lui de către state sau instituţii, acte prin care acestea să aibă o putere discreţionară ce vizează conţinutul dreptului sau condiţiile esenţiale de exercitare a lui; deci, dacă actele de aplicare presupun o competenţă obligată a autorilor lor sau o competenţă discreţionară care vizează doar modalităţile procedurale de exercitare a dreptului, textul este considerat necondiţionat; la fel se consideră şi dacă textul prevede un termen pur şi simplu, la expirarea căruia efectul direct urmează să se producă, sau este însoţit de rezerve susceptibile de control judiciar; în fine, la fel se consideră şi atunci când textul subordonează aplicarea lui atât unui termen cât şi adoptării unor acte în decursul acestuia, acte care îndeplinesc condiţiile de mai sus, efectul direct urmând să se producă la expirarea termenului dacă actele respective nu au fost adoptate sau sunt necorespunzătoare[17]. Caracterul clar şi precis nu are nevoie de o definire, este de menţionat doar că gradul de precizie nu trebuie să fie complet, textul putând avea nevoie de interpretări judiciare fără ca prin aceasta să-şi piardă efectul direct; important este ca el să nu aibă nevoie de interpretări din partea organelor legislativ şi executiv. În sensul celor spuse până acum există trei categorii de dispoziţii comunitare.

O primă categorie se compune din regulamente[18], decizii adresate particularilor[19] şi principiile generale ale dreptului, toate având un conţinut clar, precis şi necondiţionat; ca atare, efectul lor direct este necondiţionat şi total (integral, complet), adică se produce atât orizontal - în raporturile dintre particulari - cât şi vertical - în raporturile particularilor cu statele sau cu instituţiile comunitare -, în ambele sensuri - adică pot stabili fie drepturi, fie obligaţii pentru particulari.

O a doua categorie cuprinde tratatele comunitare, acordurile încheiate de Comunităţi sau de acestea şi statele membre cu terţii, acordurile la care Comunităţile s-au substituit statelor membre şi actele emise de organele create prin acorduri. La acestea conţinutul nu este totdeauna de natură a fi aplicat direct particularilor, adică clar şi precis; în plus, el este frecvent condiţionat fie de un termen (de tranziţie), fie de adoptarea de acte de aplicare de către state/instituţii comunitare/organe create prin acorduri, fie de ambele, caz în care efectul direct se produce, eventual, aşa cum am arătat mai sus. Rezultă că aici efectul direct este condiţionat. De asemenea el este de regulă total (sunt însă şi excepţii[20]), ca la prima categorie, şi în ambele sensuri; apoi el este divizibil, unele dispoziţii din acelaşi act putând avea acest efect iar altele nu, în funcţie de cum îndeplinesc condiţiile cerute133[21]. Trebuie precizat că posibilitatea de a se produce efectul direct nu dispensează statele/instituţiile comunitare/organele create prin acorduri de obligaţia de a adopta actele de aplicare prevăzute, ele putând fi acţionate în faţa jurisdicţiilor comunitare.

În fine, o a treia categorie cuprinde directivele şi deciziile adresate statelor membre, mai precis deciziile care stabilesc obligaţii în sarcina acestora din urmă (drepturile corelative aparţinând particularilor). Conţinutul acestui tip de acte nu este, de regulă, susceptibil de a se aplica particularilor, din cauza naturii lor; în plus, specificul directivelor este că prevăd un termen în care statele trebuie să adopte acte de aplicare, efectul direct neputându-se astfel produce decât după expirarea[22] lui şi numai dacă nu s-au adoptat astfel de acte sau ele sunt inadecvate[23]; uneori chiar şi obligaţiile impuse prin decizii sunt exigibile numai la expirarea unui anumit termen. Deci, şi aici efectul direct este condiţionat. De asemenea, în comparaţie cu categoriile anterioare el este restrâns (parţial, limitat), adică se produce numai vertical - în raporturile particularilor cu statele (atât directivele cât şi deciziile fiind acte adresate statelor, primele totdeauna iar celelalte prin ipoteză) - şi numai într-un singur sens - adică impunând statelor obligaţii în favoarea particularilor (ambele tipuri de acte fiind astfel prin natura lor, primele totdeauna iar celelalte prin ipoteză). Şi aici efectul direct este divizibil. În fine, statele destinatare nu sunt dispensate de a aplica corespunzător directivele şi eventual deciziile în termenele prescrise, ele putând fi acţionate în faţa jurisdicţiilor comunitare[24].

Problematica efectului direct al directivelor a făcut obiectul unei jurisprudenţe evolutive, Curtea admiţând pentru prima dată clar această posibilitate într-o hotărâre din 1974. Argumentele ei se bazau pe caracterul obligatoriu, pentru state, al directivelor, pe efectul lor util, pe existenţa mecanismului chestiunii preliminare, pe obligaţia de loialitate a statelor, pe faptul că statul nu poate opune unui particular propria lui culpă de a nu fi aplicat în termen sau de a fi aplicat necorespunzător o directivă, efectul direct al acesteia apărând deci ca o sancţiune[25], mai eficace la drept vorbind decât o acţiune contra statului în faţa jurisdicţiilor comunitare. În ceea ce priveşte caracterul restrâns al efectului direct al directivelor, Curtea interpretează extensiv noţiunea de "stat", înţelegând prin ea nu numai statul ca autoritate publică ci şi ca angajator (fie direct, când angajatorul este o instituţie publică sau un organ de stat, fie indirect, când este vorba de o întreprindere cu capital de stat), colectivităţile locale, precum şi organisme, publice sau private, care au primit de la el puteri neobişnuite în relaţiile dintre particulari, sunt supuse controlului şi autorităţii lui şi îndeplinesc un serviciu public[26]; de asemenea, Curtea interpretează extensiv şi noţiunea de "particular", înţelegând prin ea pe oricine altcineva decât statul (inclusiv colectivităţile locale sau organizaţiile internaţionale)[27]; ea refuză însă să atribuie directivelor un efect direct orizontal[28]. Doctrina este în mare parte favorabilă unui asemenea efect, mai ales pentru directivele care trebuie publicate, criticând orientarea actuală a Curţii[29]. În ceea ce ne priveşte, considerăm că efectul direct al directivelor nu este decât o consecinţă a alterării naturii lor[30].

În ceea ce priveşte efectul direct al deciziilor adresate statelor şi care conţin obligaţii în sarcina acestora din urmă, practica Curţii este mult mai modestă cantitativ[31]; în general problematica nu a suscitat discuţii în doctrină.

Deciziile care prevăd drepturi pentru state nu au efect direct, ele aplicându-se doar în raporturile statelor cu instituţiile comunitare, acestora revenindu-le obligaţiile corelative[32].

Atât cea de-a doua cât şi cea de-a treia categorie au efect direct divizibil, în sensul că unele dispoziţii pot avea acest efect iar altele nu, în funcţie de cum îndeplinesc condiţiile cerute. În fine, faptul că la expirarea termenului prevăzut de tratate/acorduri/directive se produce efectul direct (în lipsa actelor de aplicare sau pentru că acestea sunt inadecvate) nu dispensează instituţiile comunitare, organele create prin acorduri sau statele de obligaţia de a adopta în termen acte de aplicare adecvate, ele fiind susceptibile de a fi acţionate în faţa jurisdicţiilor comunitare.

O primă consecinţă a efectului direct constă în aceea că statele nu au dreptul să adopte acte de aplicare cu caracter normativ, ci doar acte cu caracter individual sau măsuri tehnice; prin excepţie, adoptarea de acte normative este posibilă dacă este prevăzută de actul comunitar însuşi sau dacă este absolut necesară iar actul de aplicare este strict conform cu actul comunitar şi compatibil cu dreptul comunitar în ansamblul său. Tot o excepţie constituie directivele, ele prin natura lor necesitând acte de aplicare cu caracter normativ. Interdicţia este justificată de faptul că existenţa unor acte normative de aplicare ar compromite aplicarea uniformă şi simultană a dreptului comunitar[33].

O a doua consecinţă: particularii pot invoca actele de drept comunitar în faţa autorităţilor naţionale pentru a beneficia de drepturile care le sunt conferite, după cum pot fi ţinuţi de aceleaşi autorităţi să-şi execute obligaţiile care le revin astfel. Invocabilitatea presupune liberul acces la justiţie, pe care statele sunt obligate să-l asigure, aşa cum sunt obligate să asigure, pentru apărarea drepturilor şi obligaţiilor conferite de dreptul comunitar, nediscriminarea între naţionalii săi şi cei ai altor state membre, precum şi reguli de procedură tot atât de eficace ca şi cele existente pentru apărarea drepturilor şi obligaţiilor conferite de legislaţia naţională (principiul echivalenţei); în plus, aceste reguli trebuie să fie realmente eficace, adică să nu facă imposibilă sau dificilă apărarea respectivelor drepturi şi obligaţii (principiul efectivităţii sau eficacităţii minimale); în lipsa unor reguli distincte tot atât de eficace se vor aplica cele valabile pentru legislaţia naţională. De asemenea, statele nu le pot opune particularilor, pentru acţiunile introduse, vreun termen de prescripţie sau de decădere care să curgă de la un moment anterior actelor/măsurilor de aplicare a directivelor[34] (presupunând, evident, că transpunerea are loc înainte de expirarea termenului acordat în acest scop, în caz contrar fiind logic ca termenul de prescripţie să curgă din momentul expirării termenului de transpunere, căci din acest moment particularii se pot prevala de eventualul efect direct al directivelor, n.n.).

În fine, o a treia consecinţă constă în obligaţia jurisdicţiilor naţionale de a aplica dreptul comunitar întocmai ca pe dreptul propriului lor stat; în acest sens, ele sunt obligate ca în raporturile guvernate de principiul oficialităţii să invoce din oficiu motive de ordine publică ţinând de dreptul comunitar (chiar dacă caracterul de ordine publică al unui motiv este conferit de dreptul comunitar şi nu de dreptul naţional), iar în raporturile guvernate de principiul disponibilităţii numai dacă legislaţia naţională nu interzice sau chiar impune aceasta (aceeaşi precizare). Nu este deci incompatibilă cu dreptul comunitar o legislaţie care interzice o invocare din oficiu în afara termenului în care părţile o puteau face sau chiar înăuntrul lui, cu excepţia procedurii chestiunilor preliminare (în care dreptul instanţelor nu poate fi îngrădit)[35].

Efectul direct poate fi subsumat, alături de alte efecte pe care le produce dreptul comunitar (obligaţia de interpretare conformă, de excludere a legislaţiei naţionale neconforme şi de reparare a prejudiciilor cauzate printr-o legislaţie neconformă; le-am analizat într-un articol anterior), noţiunii de "justiţiabilitate", care înseamnă capacitatea instanţelor naţionale de a asigura eficacitatea dreptului comunitar şi efectivitatea protecţiei jurisdicţionale acordate particularilor[36]; în acest sens efectul direct corespunde unei invocabilităţi consolidate, în timp ce celelalte forme ar corespunde unei invocabilităţi minimale[37].

 

 

[1] J. Megret ş.a., "Droit de la C.E.E.", vol. 10 "La Cour de Justice, les actes des institutions", tom 1, Ed. de l'Université de Bruxelles, Bruxelles, 1973, p. 519; S. Van Raepenbusch, "Droit institutionnel de l'Union Européenne et des Communautés Européennes", De Boeck Université, Bruxelles, 2001, p. 362

[2] J. Boulouis, "Droit institutionnel de l'Union Européenne", Ed. Montchrestien, Paris, 1995, p. 246

[3] ca de exemplu K. Kole şi A d'Amato, "European Union Law Anthology", Anderson Publishing Co., Cincinatti, Ohio, 1998, p. 91; N. Nugent, "The government and politics of the European Union", Mac Milan Press Ltd., London, 1999, p. 260; J. Tillotson, "European Community Law: Text, Cases and Materials", Cavendish Publishing, Londra, 1996, p. 64, 69 şi 159, W. Cairns, "Introduction to European Union Law", Cavendish Publishing Limited, Londra şi Sidney, 1998, p. 114-115

[4] în acelaşi sens a se vedea Lasok & Bridge, "Law and institutions of the European Union", Butterworths, London, 1994, p. 294; S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 362

[5] P.S.R.F. Mathijsen, "A guide to European Union Law", Ed. Sweet & Maxwell, London, 1995, p. 151

[6] J.P. Jacqué, "Droit institutionnel de l'Union Européenne", Ed. Dalloz, Paris, 2001, p. 481; S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 363; K. Kole şi A. d'Amato, op. cit., p. 35-36 (aceştia din urmă remarcă pe bună dreptate faptul că, chiar şi în cazul în care tratatele internaţionale au intenţia de a le atribui particularilor drepturi şi obligaţii, particularii nu le pot invoca direct în faţa jurisdicţiilor lor, problema încălcării respectivelor drepturi fiind una care se rezolvă între state); un alt autor susţine însă că azi se întâmplă frecvent ca tratatele să le atribuie frecvent drepturi şi obligaţii (a se vedea J. Verhoeven, "Droit de la Communauté Européenne", Ed. Larcier, Bruxelles, 1996, p. 262)

[7] un autor arată că, deşi dreptul comunitar nu este singurul care conferă drepturi indivizilor şi care le conferă acces la o instanţă supranaţională, el este singurul care constituie un sistem organizat în acest sens şi obligă instanţele naţionale să protejeze drepturile particularilor pe diverse căi, inclusiv prin înlăturarea legislaţiei naţionale contrare (a se vedea W. Cairns, op. cit., p. 101-102 şi 125)

[8] D. Simon, "Le système juridique communautaire", PUF, Paris, 1998, p. 270

[9] idem, p. 268-269; G. Isaac, "Droit communautaire général", Ed. A. Colin, Paris, 2000, p. 171-173

[10] acestea trebuie apreciate în lumina acordului în ansamblul său, a sistemului său, nefiind relevant că o dispoziţie care le îndeplineşte este redactată identic cu o dispoziţie similară din tratatele comunitare, aşa cum subliniază jurisprudenţa Curţii (a se vedea S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 378-379)

[11] K. Kole şi d'Amato, op. cit., p. 93 şi 95-98

[12] D. Simon, op. cit., p. 280-281

[13] J. Shaw, "Law of the European Union", Palgrave, Hampshire şi New-York, 2000, p. 425-428

[14] Hot. CJCE "Van Gend en Loos" 26/62 din 5.02. 1963

[15] S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 367 şi 383

[16] pentru o definire a acestor criterii a se vedea S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 365-367; G. Isaac, op. cit., p. 173-174

[17] unii autori separă primul criteriu în două, distingând între caracterul perfect juridiceşte, adică complet, constând în lipsa exigenţei actelor discreţionare de aplicare, şi caracterul necondiţionat la care include toate celelalte aspecte pe care le-am menţionat (a se vedea S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 365-367)

[18] regulamentele produc efect direct chiar dacă prevăd adoptarea de acte de aplicare, deoarece acestea trebuie să fie de strictă conformitate (a se vedea S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 370; D. Simon, op. cit., p. 219-220; autorii se bazează pe jurisprudenţa Curţii); un alt autor consideră, în acord cu alţi autori, că regulamentele care necesită măsuri administrative naţionale de aplicare nu sunt regulamente veritabile, ele neproducând efect direct (a se vedea W. Cairns, op. cit., p. 115); în opinia noastră trebuie însă făcută distincţia între regulamentele care necesită în mod obiectiv aplicare, caz în care actele de aplicare lasă o marjă de discreţie statelor, şi cele care o prevăd doar din motive politice sau pentru comoditatea administraţiilor naţionale - după expresia unor autori -, caz în care aplicarea este automată, de strictă conformitate, numai primele nefiind regulamente veritabile

[19] acestea produc efect direct inclusiv faţă de cei care nu sunt destinatarii lor, în sensul că terţii se pot prevala de ele în favoarea lor şi nu în acela că pot fi invocate împotriva lor (a se vedea S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 370)

[20] J.-M. Favret, "Droit et pratique de l'Union Européenne", Gualino éd., Paris, 2001, p. 256-257; D. Simon, op. cit., p. 271-272

[21] exemple de dispoziţii din tratate care au efect direct total: cele referitoare la libertatea de circulaţie a persoanelor şi serviciilor, cele referitoare la concurenţă, cele referitoare la egalitate; exemple de dispoziţii care au efect direct numai vertical: cele referitoare la libertatea de circulaţie a mărfurilor şi capitalurilor, cele referitoare la ajutoarele de stat

[22] Hot. CJCE "Suffritti ş.a." 140/91, 141/91, 278/91 şi 279/91 din 3. 12. 1992; un autor este de părere că, în cazul în care s-au adoptat acte de aplicare înainte de expirarea termenului, efectul direct poate fi invocat tot înainte (evident, dacă actele sunt necorespunzătoare, altfel problema nu s-ar pune), a se vedea J.-M. Favret, op. cit., p. 260 şi 262; el trage această concluzie printr-o interpretare per a contrario a unei hotărâri a Curţii, hotărâre care se referea, în cazul dedus, la lipsa actelor de aplicare; concluzia trasă de autor nu este corectă, deoarece Curtea nu s-a exprimat categoric în sensul că numai în ipoteza neadoptării actelor de aplicare efectul direct ar putea fi invocat doar după expirarea termenului

[23] unii autori folosesc pentru prima situaţie termenul de "invocabilitate de substituţie" iar pentru cea de-a doua termenul de "invocabilitate de excludere"; un alt autor arată pe bună dreptate de ce aceşti termeni sunt inadecvaţi şi îi propune pe cei de "invocabilitate paliativă" şi "invocabilitate de excludere şi de substituţie": în prima situaţie nu poţi substitui decât ceva ce există, or actele de aplicare nu există; în a doua situaţie se pune problema de a exclude mai întâi actele incorecte de transpunere, pentru ca apoi să le substitui dispoziţiile corespunzătoare ale directivei (a se vedea J.-M. Favret, op. cit., p. 259-260); în opinia noastră şi în prima ipoteză avem mai întâi o invocabilitate de excludere, deoarece în lipsa actelor de transpunere s-ar aplica legislaţia existentă în momentul intrării în vigoare a directivei, aşa că în prealabil aplicării directe a acesteia se impune înlăturarea acelei legislaţii (dacă este cazul, evident)

[24] Ph. Manin, "Les Communautés Européennes, l'Union Européenne", Ed. Pedone, Paris, 1998, p. 320

[25] Hot. CJCE "Van Duyn" 41/74 din 4. 12. 1974; Hot. CJCE "Marshall" 152/84 din 26.02. 1986; Ph. Manin, ibidem

[26] Hot. CJCE "Marshall" 152/84 cit.; Hot. CJCE "British Gas" 188/89 din 12.07. 1990; în concepţia Curţii natura capitalului nu este însă determinantă, ceea ce contează sunt atribuţiile şi statutul respectivelor societăţi comerciale: dacă îndeplinesc un serviciu public, au primit puteri deosebite în acest scop faţă de particulari şi acţionează sub controlul statului, atunci sunt asimilate acestuia (a se vedea J. Tillotson, op. cit., p. 165-167; autorul critică această distincţie, considerând-o neclară şi de natură să dea naştere la incertitudine)

[27] Ph. Manin, op. cit., p. 325; D. Simon, "La directive européenne" cit., p. 68-72 (acest din urmă autor critică extinderea operată de Curte, în primul rând pentru că ea ar putea justifica o extindere şi în raporturile de tip orizontal a efectului direct; apoi pentru că nu pot fi puşi pe picior de egalitate statul-autoritate publică şi statul angajator, acesta trebuind să fie asimilat agenţilor economici privaţi); extinderea noţiunii de stat la agenţii economici cu capital de stat este criticată şi de alţi autori, cum ar fi J. Shaw, op. cit., p. 442-443

[28] Hot. CJCE "Marshall" 152/84 cit.; argumentele Curţii sunt acelea că în caz contrar ar însemna să li se recunoască Comunităţilor dreptul de a edicta acte direct şi imediat aplicabile între particulari, ceea ce nu este valabil decât pentru regulamente; ar rezulta o alterare formală a tipologiei actelor prevăzută de tratate şi o încălcare a repartiţiei competenţelor între instituţii; puterea de a adopta directive nu este aceeaşi cu cea de a adopta regulamente; au existat însă şi cazuri în care Curtea a părut că se abate de la această orientare, dar era vorba de directive implementate defectuos (ceea ce diferă de cazul în care ele nu sunt deloc implementate), unii autori considerând că de fapt în asemenea situaţii efectul direct se produce incidental, indirect, asupra particularilor (a se vedea Hot. "CIA/Signalson şi Securitel" 194/94 din 30.04. 1996; Hot. CJCE "Pafitis/TKE" 441/93 din 12.03. 1996; J. Shaw, op. cit., p. 451-452)

[29] D. Simon, op. cit., p. 72-74; Ph. Manin, op. cit., p. 325-326; J. Boulouis, op. cit., p. 257-258; J. Rideau, "Droit institutionnel de l'Union et des Communautés Européennes", LGDJ, Paris, 1999, p. 827-828; J. Shaw, op. cit., p. 441-442; J. Steiner, "Textbook on EC Law", Blackstone Press Ltd, Londra, 1994, p. 33; J. Megret ş.a., op. cit., vol. 10 cit., tom cit., p. 491-492 şi 494-495; W. Cairns, op. cit., p. 110-111; aceşti autori aduc ca argumente: faptul că directivele sunt în practică totdeauna publicate; faptul că unele prevederi ale tratatelor, care impun obligaţii statelor sau sunt adresate lor, au fost considerate de jurisprudenţă ca având efect direct orizontal; faptul că directivele repetă (aplică) adesea dispoziţii din tratate care au efect orizontal sau care, deşi nu au un astfel de efect, consacră drepturi sau obligaţii pentru particulari; faptul că este anormal ca drepturile particularilor să depindă de caracterul public sau particular al celui împotriva căruia sunt invocate, acest lucru creând o discriminare între particulari şi contribuind şi la slăbirea efectului util al dreptului comunitar; faptul că nu există o identitate între efectul orizontal şi impunerea de obligaţii în sarcina particularilor, primul existând şi atunci când un particular se prevalează de o directivă contra altui particular iar acesta din urmă se prevalează de legislaţia naţională incompatibilă, fără ca directiva să conţină obligaţii pentru el; la fel, faptul că nu există identitate între a-i opune unui particular obligaţia de a aplica directiva, obligaţie care revine într-adevăr statului, şi a-i opune obligaţiile pe care chiar directiva le consacră în ceea ce-l priveşte, obligaţii pe care statul trebuia să le transpună oricum în legislaţia naţională (cu ultimul argument nu suntem de acord, această variantă însemnând pur şi simplu efect direct câtă vreme obligaţiile respective nu au fost transpuse; în lipsa transpunerii ele nu pot fi invocate contra altuia; n.n.)

[30] în acelaşi sens a se vedea şi J.-M. Favret, op. cit., p. 258

[31] prima hotărâre în acest sens a fost "Franz Grad" 9/70 din 6. 10. 1970

[32] J. Boulouis, op. cit., p. 254

[33] ibidem, p. 255

[34] Hot. CJCE "Emmott" 208/90 din 25.07. 1991; D. Simon, op. cit., p. 67; aceasta nu face incompatibilă în sine stabilirea unui termen de prescripţie care să limiteze pentru trecut acordarea beneficiilor unei directive, chiar dacă ea nu a fost corect sau deloc implementată în termen (a se vedea Hot. CJCE "Johnson/CAO" 410/92 din 6. 12. 1994; Hot. CJCE "Steenhorst-Neerings" 338/91 din 27. 10. 1993)

[35] D. Simon, op. cit., p. 84-86

[36] D. Simon, "Le système juridique communautaire" cit., p. 307-308

[37] idem, p. 308-314

 

« Back