Numărul 0 / 2004

 

NEGOCIEREA ŞI MEDIEREA ÎN FRANŢA. O PROVOCARE ADRESATĂ ÎNVAŢĂMÂNTULUI JURIDIC: STUDIUL FUNDAMENTAT PE ABILITĂŢI ŞI CERCETARE INTERDISCIPLINARĂ[i]

Alain LEMPEREUR[ii]

 

Abstract: Negotiation and Mediation in France: The Challenge of Skill-Based Learning and Interdisciplinary Research in Legal Education. In response to the challenge of the global economy and to greater democratization, legal practices are changing in France, as in other countries.... I. Understanding the Needs for Change in France: Centrality of Negotiation and Mediation Skills Two major trends affecting many countries today have intensified the need for improved negotiation and mediation education in France.... If advances are to be made in the research and teaching of negotiation and mediation, it will be necessary to expand and supplement the existing positivist framework with approaches which can answer the deeper questions of ADR such as: What makes these methods successful? How should the negotiator or mediator behave and what skills must they develop in order for these methods to succeed in a given legal framework?... As this happens, it is less and less likely that negotiation and mediation theories in France will be solely based on a French positivistic approach and more likely that they will be based on an international, interdisciplinary approach to research.... A few years ago I advised the former President of Paris II Law School to consider ADR as a key priority and to create a negotiation center, in association with the Paris Bar Association....

 

I. Introducere

Practica juridică este în schimbare atât în Franţa, cât şi în alte ţări. Aceasta este o consecinţă a provocărilor lansate de economia globală şi de creşterea gradului de democratizare. În acest context există o cerere tot mai mare pentru jurişti cu experienţă, care să poată realiza tranzacţii din ce în ce mai complexe, cum ar fi fuziuni, achiziţii sau restructurări de companii. Ei trebuie să fie capabili de a soluţiona într-o manieră rapidă noi tipuri de conflict, fie ele legate de forţa de muncă sau de alte situaţii.

Metodele de negociere si mediere pot ajuta juriştii să raspundă provocărilor lansate de schimbările datorate globalizării şi gradului sporit de democratizare. Fără a fi un răspuns universal, şi fara a se substitui cunoaşterii practicii judiciare sau legislaţiei ori analizei politice, negocierea şi medierea, fundamentate pe abilităţi specifice, ajută practicienii din domeniile dreptului public si privat să realizeze tranzacţii si contracte mai bune. Aceste metode permit părţilor să cunoască mai bine interesele lor diferite dar şi să fie conştiente de obstacolele care le împiedică să încheie acorduri reciproc avantajoase, care să le servească interesele. În Franţa de astăzi, spre deosebire de Statele Unite, aceste metode practice sunt puţin cunoscute, şi încă mai puţin predate în facultăţile de drept. Dacă practicienii francezi doresc să interacţioneze cu succes într-o comunitate globală aflată în expansiune este esenţial ca ei să înceapă să depună un efort mai mare pentru aplicarea acestor metode fundamentate pe abilităţi.

Prima parte a articolului de faţă va examina dorinţa de schimbare a Franţei în contextul globalizării economiei şi a democratizării societăţii franceze. Vom demonstra necesitatea din ce în ce mai mare a juriştilor francezi sau a altor profesii de a-şi însuşi abilităţi de negociere şi mediere.

Partea a doua a articolului va examina câteva zone de rezistenţă culturală la dezvoltarea domeniilor legate de negociere si mediere. Rezistenţa se întâlneşte în structurile sociale franceze, în special în sistemul juridic si în facultăţile de drept. În partea a treia, luând în considerare specificul contextului francez, propunem câteva soluţii pentru a face faţă provocărilor ridicate de aceste schimbări, în special în domeniul educaţiei juridice.

II. Să înţelegem necesitatea schimbărilor în Franţa: Importanţa abilităţilor de negociere si mediere

Două orientări majore care afectează astăzi multe ţări au intensificat nevoia de îmbunătăţire a procesului de educaţie francez din domeniul negocierilor si al medierii. Prima orientare, legată de globalizarea rapidă a societăţii, militează pentru deschidere şi pentru o fluiditate a interacţiunilor care reclamă necesitatea unor negociatori mai bine pregătiţi. Cea de-a doua orientare, legată de creşterea gradului de democratizare, este una inevitabilă în societatea franceză, unde cetăţenii caută de mult timp să se implice în exercitarea autorităţii. În aceste condiţii este evidentă atât nevoia de negociatori cât şi de mediatori şi consultanţi în aceste domenii. Dacă la provocările lansate de cele două orientări se vor găsi soluţii pe măsură şi vor avea loc schimbări reale, rezultatul va fi o nouă generaţie de jurişti şi avocaţi capabili să practice cu succes chiar şi în cele mai complexe situaţii.

A. Efectele globalizării şi nevoia crescândă de negociatori

Integrarea europeană şi globalizarea au făcut ca cei care iau decizii, inclusiv avocaţii, să fie conştienţi de nevoia crescândă de eficienţă în tranzacţionarea afacerilor şi rezolvarea disputelor. Au trecut timpurile în care managerii sau funcţionarii publici francezi puteau impune înţelegerile pe care le doreau în faţa clienţilor din fostele colonii franceze sau asupra aliaţilor din Comunitatea Economică Europeană. Ce este astăzi adevărat in contextul relaţiilor internaţionale se dovedeşte la fel de real şi în relaţiile interne: muncitorii sau cetăţenii francezi sunt din ce în ce mai puţin dispuşi să accepte înţelegeri care nu sunt negociate. Competiţia care se manifestă în economia globală şi dorinţa oamenilor de a-şi spori participarea la deciziile importante au forţat poporul francez să pună sub semnul întrebării relaţiile tradiţionale de putere. Francezii sunt acum obligaţi să înlocuiască modelul decizional unilateral de tipul „patron/protejat" cu un model bilateral de schimburi reciproce în care cooperarea cu un partener francez depinde, pe de o parte de abilitatea sa de a fi mai competitiv ca alţi posibili parteneri în timp ce, pe de altă parte, se stabileşte o relaţie reciprocă şi autentică. În vreme ce fuziunile şi achiziţiile de companii continuă sa se dezvolte pe piaţa europeana unică, un număr crescând de oameni de afaceri francezi împreună cu avocaţii lor se consideră a fi pe poziţii de egalitate cu partenerii lor străini cu care negociază tranzacţii. Cei mai căutaţi avocaţi francezi sunt cei care ajută companiile să se extindă în străinătate. Datorită naturii internaţionale a muncii lor, aceşti avocaţi sunt constrânşi să se adapteze la cerinţele economiei globale şi trebuie să înveţe să împrumute din diferite sisteme de drept atunci când profesează, nu doar să îl aplice pe al lor.[iii] Mai mult decât atât, ei trebuie să se despartă de obiceiurile culturale ale profesiei lor atunci când, deşi înţeleg pe deplin factorii care duc la câştiguri comune - cum ar fi schimbul real de informaţii - sunt tentaţi să păstreze anumite informaţii, ceea ce are drept consecinţă scăderea câştigurilor comune. [iv]

În acest context internaţional, avocaţii francezi solicitaţi de corporaţiile multinaţionale nu se mai găsesc în situaţia de a impune unilateral soluţii „franceze" partenerilor de tranzacţie. Aceşti avocaţi au început să se angajeze într-un dialog mult mai cooperant în eforturile lor de a dezvolta soluţii practice, reciproc convenabile. Astăzi ei acţionează mai mult ca nişte jurişti comparatişti, tratând cu uşurinţă precedente de „common law" sau teorii de drept civil ori reglementări ale Uniunii Europene, Americane sau alte norme naţionale. Noilor avocaţi „globali" li se cere să se orienteze rapid în diverse contexte juridice, ceea ce presupune să se îndepărteze oarecum de la stilul juridic tradiţional. Ei trebuie să devină experţi în schimbul de informaţii, pentru a fi capabili sa ia în considerare soluţii multiple pentru o problema specifică. Metode alternative de soluţionare a disputelor, cum ar fi arbitrajul şi medierea sunt văzute din ce în ce mai mult ca modalităţi de a evita aplicarea jurisdicţiilor naţionale. Avocaţii francezi realizează astăzi că folosirea metodelor alternative de rezolvare a disputelor [v] poate fi cea mai buna cale de a-şi servi clienţii, ceea ce îi face să propună soluţii multiple de rezolvare a problemelor. Un domeniu in care globalizarea a avut un impact major în Franţa este acela al relaţiilor de muncă. Răspândirea negocierilor colective a luat amploare după cel de-al doilea război mondial iar contextul în care acestea sunt folosite a evoluat continuu. Angajatorilor le era mult mai uşor sa facă faţă cererilor sindicale înainte de anul 1973, în contextul unei competiţii restrânse, al profiturilor mari ale companiilor şi al unei rate scăzute a şomajului. Cu o economie aflată în continuă creştere profiturile companiilor erau ridicate ceea ce făcea sa fie mai mult câştig de împărţit. De aceea, metodele dure de negociere erau mai uşor de folosit, cum ar fi grevele cu consecinţele lor păguboase pentru toate părţile. Faptul că exista suficient profit făcea ca managerii să cedeze repede în faţa cererilor de majorare a salariilor fără a afecta interesele salariaţilor, stabilitatea financiară a companiei şi relaţia de durată dintre părţi. Pentru că aceste situaţii se reduceau în principal la distribuirea profitului, abilităţile de bază privind negocierea erau suficiente. În condiţiile de astăzi ale economiei globale, negocierea colectivă are mai puţin de-a face cu împărţirea profitului şi mai mult cu evitarea pierderilor. A avut loc o încetinire a dezvoltării economice în mai multe perioade după începutul anilor '70 şi ambele părţi ale unui conflict de muncă simt implicaţiile acestor recesiuni. Masivele restructurări ale companiilor au redus eficienţa negocierii colective prin îngustarea spaţiului de manevră pe care îl aveau cândva la dispoziţie atât sindicatele cât şi angajatorii. Pentru a evita greve ce pot duce la pierderi irecuperabile pentru ambele părţi, tehnicile de negociere colectivă trebuie adaptate noilor condiţii, devenind mai inventive şi mai complete decât au fost vreodată. Dacă dorim ca negocierile colective de astăzi să aibă succes, trebuie ca de ambele părţi să existe negociatori mai buni. Situaţia nu e diferită în cazul avocaţilor specializaţi în dreptul muncii. Aceştia, deseori implicaţi în derularea negocierilor erau gata, în trecut, să trimită patronatul în judecată la cel mai mic semn că drepturile câştigate anterior ar putea fi micşorate. Astăzi, ca rezultat al re-locărilor şi al procesului de ieşire de sub reglementarea statului pe care l-a suferit industria, avocaţii specializaţi în dreptul muncii trebuie să îşi redefinească strategiile. Ei trebuie să colaboreze cu sindicatele, cu managerii şi cu reprezentanţii statului pentru a defini un nou proces de negociere colectivă care să răspundă noului context dar şi să continue protejarea intereselor salariaţilor şi să urmărească calitatea serviciilor sociale.

Aceste noi modalităţi de negociere eficientă vor permite practicienilor să rezolve disputele venind cu o varietate mai mare de soluţii, atât preventive cât şi curative. Pe lângă metodele tradiţionale, vor apare noi mecanisme de rezolvare a disputelor. Unele domenii ale culturii juridice franceze, cum e de exemplu comerţul intern, se centrează deja pe tranzacţionarea eficientă şi negocierea soluţiilor. Folosirea negocierilor în dreptul comercial francez este favorizată de existenţa tribunalelor comerciale [tribunaux de commerce] alcătuite din judecători care sunt oameni de afaceri şi care cred, cum spune un proverb francez, că „o înţelegere proastă este totuşi mai bună decât o hotărâre judecătorească bună".[vi] Modalităţile actuale de soluţionare a disputelor, cu rădăcini într-o tradiţie îndelungată, reprezintă fundaţia pe care se pot construi metode mai bune. Importanţa dezvoltării unor metode de soluţionare a disputelor mai bune are impact atât în domeniul privat cât şi în cel public. După cum am arătat, în sfera relaţiilor de drept privat este crucială existenţa unor negociatori profesionişti care să poată colabora cu partenerii străini pentru realizarea unor tranzacţii transnaţionale. Aceeaşi nevoie presantă de negociatori profesionişti există şi în sfera domeniului public. În trecut, unii negociatori francezi credeau că răspunsurile lor sunt, a priori, răspunsurile corecte [la pensee unique]. Această viziune îngustă în realizarea acordurilor şi în găsirea soluţiilor ducea la stări inevitabile de conflict. Astăzi însă francezii au început să conştientizeze şi să accepte diferenţele culturale în ce priveşte priorităţile şi interesele - păstrând totodată conceptul central de interes natural. Aceasta acceptare şi conştientizare a dus la creşterea eficienţei procesului de negociere în domeniul public. Unul din contextele în care a fost vizibilă schimbarea a fost modificarea stilului de negociere al Franţei în cadrul Uniunii Europene.

În trecut, diplomaţii francezi aveau tendinţa de a negocia cu partenerii străini adoptând poziţii foarte rigide de care se prevalau fără nici o concesie [aşa numita „poziţie a Franţei"]. În timp ce discuta despre pregătirea unei conferinţe asupra reformelor instituţionale din Uniunea Europeană, un fost Ministru Francez responsabil de relaţia cu Uniunea a comentat asupra acestei tendinţe franceze, arătând că guvernul francez se prezintă de obicei la masa tratativelor cu o poziţie fermă. Partenerii europeni ai Franţei vor presupune în acest caz că poziţia sa iniţială e doar o simplă postură care va necesita întotdeauna explicaţii suplimentare pentru a scoate la lumină interesele fundamentale franceze. Este de remarcat faptul că astăzi, în ciuda practicii de a adopta o poziţie iniţială rigidă, negociatorii francezi demonstrează o voinţă sinceră de a se adapta la interesele celorlalte paisprezece ţări membre ale Uniunii Europene. Ei realizează faptul că, în ultimă instanţă, succesul negocierilor internaţionale constă în refacerea tradiţiei Talleyrandiene privind construcţia coaliţiilor şi folosirea unor forme subtile şi flexibile de diplomaţie. În concluzie, negociatorii profesionişti se găsesc în faţa unei nevoi crescânde de a înfrunta provocările procesului de globalizare atât în domeniul public cât şi în cel privat şi trebuie sa facă faţă şi proceselor interne de schimbare, mai ales în domeniul relaţiilor de muncă. Negocierea şi procesul orizontal de participare la luarea deciziilor sunt invocate tot mai des pentru a înlocui tendinţele auto-centraliste autoritare iar progresele spre acest scop sunt evidente. În acelaşi spirit, s-a dezvoltat o tendinţă crescândă de a recurge la intervenţia unor terţe părţi neutre ca modalitate de rezolvare a disputelor şi de abordare a proiectelor dificile. Următoarele paragrafe vor examina această tendinţă de a apela la terţe parţi şi utilizarea tot mai frecventă a procedurilor de consultare publică.

B. Participarea cetăţenilor, medierea şi consultările

Mijloacele franceze tradiţionale de a aborda problemele au arătat care sunt limitele şi costurile lor. Aceste limite au fost clar exemplificate de modul în care Guvernul a tratat celebra grevă generală din anul 1995, care a imobilizat societatea franceză pentru câteva săptămâni. Guvernul, condus de un Prim Ministru care nu a folosit niciodată cuvântul „negociere", a fost incapabil să iniţieze un dialog constructiv cu sindicatele privind reforma socială. De cealaltă parte sindicatele au considerat că greva este singurul lor mijloc de reacţie. Poziţiile rigide pe care cele două părţi le-au adoptat au condus repede la escaladarea conflictului şi la o situaţie fără ieşire[vii]. Toate părţile au fost incapabile de o reacţie eficientă şi promptă una faţă de cealaltă. Eşecul de a găsi abordarea potrivită a acestui conflict social a fost în dauna tuturor părţilor deoarece în final, după câteva săptămâni de impas, nu a mai rămas prea mult de împărţit când părţile s-au hotărât în cele din urmă să ajungă la o înţelegere. Asemenea erori pot face ca o întreagă economie să intre în recesiune.

Lecţia pe care o putem învăţa din acest eşec de a soluţiona un conflict a fost receptată în mai multe moduri. De atunci a existat o preocupare publică nu numai de a preveni escaladarea conflictelor care apar dar şi de a acţiona preventiv în scopul de a evita în primul rând urgenţa unor asemenea conflicte. Oficialii francezi, în special după alegerile care au urmat grevei generale, au simţit nevoia de a dezvolta multe modalităţi noi de mediere şi de a include cetăţenii în procesul de luare a deciziilor publice. Lecţia pe care guvernul a învăţat-o a avut repercursiuni şi asupra altor domenii. De exemplu, noul guvern şi-a exprimat intenţia de a crea cincisprezece mii de „agenţi de mediere" care să sprijine lupta împotriva violenţei. Această voinţă crescândă a guvernului francez de a folosi intervenţia terţilor a dus, în schimb, la o acceptare mai bună a metodelor ADR[viii] de către public.

Creşterea participării publice la procesul de luare a deciziilor a fost un alt factor care a condus la acceptarea metodelor ADR de către cetăţenii francezi. În ultimii ani, urmare a unui efort de a implica cât mai mult cetăţeanul în deciziile publice, au fost organizate consultări publice. Următoarele trei exemple ilustrează forma în care aceste noi proceduri de consultare publică au fost puse în aplicare.

În primul rând programul de Dialog naţional pentru Europa [Dialogue national pur L'Europe] a promovat consultarea publică în care cetăţenii au fost invitaţi să articuleze temele principale privind identitatea, prosperitatea şi securitatea în Europa[ix].

În al doilea rând, în aplicarea unei hotărâri a administraţiei au fost şi sunt organizate consultări publice privind construcţia infrastructurii de transport cum ar fi execuţia unei noi autostrăzi la nord-vest de Paris şi de noi piste de aterizare pe aeroportul Charles de Gaulle. Aceste consultări aduc împreună asociaţii de vecini, de transport, de afaceri ori care militează pentru protejarea mediului şi dau ocazia reprezentanţilor locali şi centrali să asculte în mod activ pe reprezentanţii acestor asociaţii. În al treilea rând angajaţii companiei de stat France Telecom au fost consultaţi recent asupra problemelor legate de dezbaterile născute în jurul posibilei privatizări a acesteia şi asupra opţiunilor viitoare în lumina eforturilor de privatizare. În fiecare din aceste consultări, funcţionari publici de rang înalt [de obicei prefecţii departamentelor] au fost avertizaţi să se sprijine pe opinia publică, lucrând de jos în sus şi nu de sus în jos astfel cum se petreceau lucrurile în trecut. Aceştia s-au confruntat cu situaţii dificile pe care nu au fost suficient de pregătiţi să le înfrunte. Lipsa de pregătire constă în aceea că mulţi din reprezentanţi nu ştiu să îşi asculte interlocutorii şi mai ales să asculte activ. Drept consecinţă, aceştia se bazează pe vechile metode familiare de a patrona audienţa ori de a căuta să servească pe cei aflaţi „deasupra" [o caracteristică tipică a sistemelor cu ierarhii stufoase] mai curând decât pe cei aflaţi „dedesubt" [cetăţenii]. Educaţia permanentă, ca şi pregătirea funcţionarilor publici ar trebui să accelereze procesul de învăţare în următorii ani[x]. Mai sunt şi alte exemple care ilustrează evoluţia internă a funcţionarilor francezi în ce priveşte procesul de luare a deciziilor şi soluţionare a disputelor. Practica juridică şi noi instituţii de drept sunt puse în valoare pentru a creşte democratizarea şi participarea cetăţenilor în rezolvarea conflictelor. Oficialităţile încep să abandoneze din ce în ce mai mult tendinţele paternaliste în favoarea celor care implică cetăţenii. De exemplu sindicatele, patronatele şi guvernul pun în prezent accent tot mai mult pe răspunsul societăţii civile în procesul de luare a deciziilor. Aceste mişcări se nasc în mod spontan în timpul momentelor de criză pe care funcţionarii organizaţiilor nu reuşesc să le ţină sub control. Societatea civilă scoate atunci în faţă oameni cărora publicul tinde să le acorde legitimitate. Oameni care nu au făcut parte în trecut din nici o structură organizată simt nevoia tot mai mult de a se organiza în jurul unor subiecte de interes comun, la un moment dat, pentru a trimite proprii reprezentanţi să le prezinte punctele de vedere.

Tot mai mult se simte nevoia de reprezentanţi care să vorbească aceeaşi limbă şi să apere în mod clar interesele unui anumit grup. Rolul statului de a adopta o poziţie neutră, urmare a lecţiei pe care a învăţat-o din „eşecul" anului 1995 în negocierile cu sindicatele, a fost evidenţiat de criza anului 1996 când o dispută dintre patronatele din transporturi şi şoferii de camioane a avut ca rezultat blocarea drumurilor. Guvernul francez a susţinut atunci intervenţia unui mediator, o persoană neutră în care atât şoferii cât şi patronatele să aibă încredere. În acest context de reprezentare a societăţii civile, statul nu este singurul actor care joacă rolul de mediator. De exemplu, un Colegiu de Mediatori (College of Mediators) a intervenit în conflictul dintre guvern şi emigranţii ilegali, care a avut loc în vara anului 1995. Colegiul însă a fost alcătuit din persoane care au favorizat cauza imigranţilor. Drept rezultat, acest grup de mediatori a acţionat mai mult ca susţinător al cauzei celor fără documente decât ca facilitator neutru al dialogului între părţi. Implicarea activă în susţinerea cauzei unei părţi face ca acest grup să poată fi denumit de „mediere" doar dacă sensul semantic al noţiunii este mult extins. Cele două exemple de mai sus ilustrează ideea că mai este mult de făcut până practica mediatorilor francezi să conţină elementele principale, considerate a fi preexistente în cele mai multe din abordările contemporane[xi] (de exemplu: neutralitatea, libertatea părţilor de a-şi exprima opinia, orientarea către proces şi şcolarizarea adecvată a mediatorilor). Introducerea mediatorului în astfel de conflicte a fost un pas important către rezolvarea lor. Totodată însă numirea mediatorilor suferă câteva deficienţe. Dacă dorim ca mediatorul să joace un rol pozitiv într-un conflict, va fi necesar să limităm aceste deficienţe. Atunci când mediatorii francezi se implică într-un conflict există câteva elemente care pot limita eficienţa medierii lor. În primul rând, atunci când intervin într-o criză, mediatorii o fac rareori la cererea părţilor şi de cele mai multe ori sunt numiţi de către guvern. În al doilea rând, mediatorii suferă de cele mai multe ori de lipsa unei educaţii profesionale adecvate activităţii de mediere. În al treilea rând, datorită lipsei de educaţie formală mediatorii se consideră rareori simpli facilitatori ai negocierilor dintre părţi. De cele mai multe ori ei se văd ca experţi tehnici care sugerează soluţii şi impun aceste soluţii părţilor aflate în conflict. Mediatorii vor începe să se considere mai mult facilitatori decât centre de decizie numai atunci când vor primi o educaţie adecvată privind tehnicile de soluţionare a disputelor, cu accent pe exprimarea şi armonizarea intereselor părţilor. Mai există o instituţie cu vechi tradiţii în medierea conflictelor dintre cetăţeni şi administraţie : Mediatorul Republicii (Le Mediateur de la Republique). Dezvoltarea medierii în Franţa îşi are rădăcinile în legitimitatea acestei instituţii publice[xii].

Instituţia a fost creată în anul 1973 şi ea are drept scop soluţionarea a cât mai multe conflicte dintre cetăţeni şi administraţie cu ajutorul delegaţiilor din regiunile ţării (dar şi prin implicarea unor membrii ai Parlamentului care fac o „selecţie" a chestiunilor). Intervenţia Mediatorului are drept scop reducerea numărului de reclamaţii administrative care încarcă agenda instanţelor prin folosirea mecanismelor de soluţionare alternativă a disputelor. Pentru cazurile de drept penal judecătorii sau procurorii pot acum utiliza medierea în dosarele penale ca o alternativă la deciziile instanţelor, lăsând astfel victimele să îşi pună în valoare interesele şi făcând făptuitorul să răspundă direct în faţa victimei pentru faptele sale şi pentru reparaţiile cerute de victimă. Adeseori foşti poliţişti sau judecători care acum sunt pensionari servesc drept mediatori dar aceştia tind să folosească comportamentul profesional specific meseriei pe care au practicat-o, adăugând astfel medierii o tentă represivă. După cum s-a constatat, experienţa profesională a unui mediator poate fi importantă. Educaţia privind facilitarea negocierii părţilor poate să contrabalanseze tendinţele de evaluare şi de folosire a metodelor specifice procedurilor litigioase pe care le aplică aceşti foşti poliţişti sau judecători[xiii]. Prin prezentarea schimbărilor care au loc în Franţa, fie datorită globalizării economiei fie datorită creşterii dorinţei de implicare a cetăţenilor în procesul decizional public sau în conflictele publice am intenţionat să subliniez faptul că abilităţile de negociere şi mediere au devenit esenţiale pentru avocaţi şi pentru funcţionarii publici. Întrebarea care se poate pune acum este: Cum poate societatea franceză în general şi sistemul său pedagogic, în particular, să concentreze eforturile de educaţie necesare pentru a depăşi rezistenţa şi constrângerile care sunt încă evidente astăzi în Franţa? Partea a doua a acestui articol se adresează barierelor şi constrângerilor existente în timp ce partea a treia a articolului propune câteva soluţii pentru depăşirea acestora.

III. Depăşirea rezistenţei la schimbare: statul centralizat şi sistemul de educaţie

Sursele majore ale rezistenţei pe care o întâmpină în Franţa dezvoltarea metodelor de negociere şi de rezolvare a conflictelor au rădăcini în contextul social francez. Mecanismele prin care legea ia naştere şi modul de predare a dreptului care se practică în facultăţi sunt consecinţa aspectelor unice din evoluţia istorică a Franţei şi ele continuă să fie obstacole ale schimbării, în special în ce priveşte educaţia.

A. Faţă în faţă: centralismul, autoritarismul şi confruntarea

Încă din Evul Mediu Franţa a fost construită în jurul centrului său politic aflat la Ile-de-France - mai precis în Paris. În acest centru a fost redactată şi implementată toată legislaţia ţării - izvorul principal al dreptului francez. Parisul a fost cel care a produs legislaţia şi a motivat apoi schimbările care trebuiau răspândite către provincie. Rezultatul a fost o centralizare a puterii în Paris iar acest lucru se mai poate încă simţi şi astăzi. Centralizarea puterii înseamnă că schimbările apărute în afara centrului politic al naţiunii au fost întotdeauna privite cu neâncredere deoarece ele puneau în pericol supremaţia tradiţională a Parisului, de a fi resortul tuturor schimbărilor. Pentru a menţine autoritatea centralizată, centrul politic şi-a dezvoltat un sistem care previne orice iniţiativă exterioară să aibă un impact asupra legislaţiei. Centrul a pus în aplicare politica de excludere prin controlul său asupra instanţelor şi a iniţiativelor politice. Prin faptul că rezervă judecătorilor un rol foarte limitat, acela de a fi în principal „vocile legii" (bouches de la loi) sistemul juridic a făcut o alegere conştientă de a acorda legislativului puterea de a schimba sau a reforma Franţa. Constituţia Franceză de astăzi, care nu recunoaşte puterea judecătorească alături de cea legislativă şi cea executivă, continuă să confirme tradiţia acestei dominări a legislativului în ciuda recentelor reforme administrative prin care au fost transferate anumite puteri politice către regiunile franceze[xiv]. În jurul centrului politic dezbaterea rămâne bipolară, ridicând ziduri ideologice între stânga şi dreapta spectrului politic.

Un sens puternic al poziţiilor politice partizane şi o atmosferă de confruntare este menţinută din vârful puterii de stat până jos, la nivelul cetăţeanului de rând. Centrul previne totodată orice acţiune din afara sa care ar putea să producă schimbări legislative prin aceea că menţine instanţele în afara sferei de acţiune a cetăţenilor, împiedicându-le să devină instrumente de realizare a intereselor acestora. Spre deosebire de Statele Unite, instanţele franceze nu au fost nicicând privite ca apărătoare ale drepturilor constituţionale ale cetăţenilor [xv]. Doctrina franceză denunţă „guvernământul judecătorilor" din Statele Unite [xvi] ori de câte ori un judecător acţionează într-un mod care ar putea intra în conflict cu legislaţia existentă sau cu puterea politică. Fără a avea un acces la acţiuni în instanţă care să dea substanţă implicării lor civice, cetăţenii francezi nu se vad în postura de apărători privaţi ai interesului public, aşa cum se întâmpla cu mulţi cetăţeni americani. Ca rezultat, mulţi cetăţeni francezi nu sunt obişnuiţi să fie participanţi activi în procesul de soluţionare a disputelor, oricare ar fi forma acestuia. Aceasta mentalitate poate fi un obstacol în dezvoltarea practicilor ADR. Eforturile de a dezvolta şi a pune în practică metodele alternative de soluţionare a disputelor se pot confrunta cu o altă barieră importantă. Tradiţia juridica codificatoare a sistemului de drept francez (Civil Law) nu este convenabilă pentru o utilizare extinsă a metodelor ADR. Conform Codului Civil Francez tranzacţiile având ca obiect drepturi litigioase sunt valabile numai între anumite limite stabilite de lege[xvii]. Contractele încheiate intre persoane fizice nu pot conţine clauze care să permită arbitrajul în cazul disputelor rezultate în urma executării contractului[xviii]. Recent, ca urmare a unei reforme a codului penal, sugestia de a introduce o instituţie similară cu „plea baragaining" [o procedură de drept anglo-saxon prin care se permite negocierea pedepsei între procuror şi inculpat] a fost primită cu o opoziţie puternică. Bariere structurale cum sunt acestea vor trebui depăşite dacă dorim ca metodele alternative de soluţionare a disputelor să fie acceptate şi folosite frecvent. Instanţele franceze, ca multe alte instanţe din alte părţi ale lumii, sunt văzute ca locuri unde se confruntă argumente juridice mai curând decât locuri unde problemele juridice trebuie soluţionate prin efortul comun al părţilor de a îndepărta răul[xix]. După concluziile avocaţilor şi decizia instanţei dezbaterile privind un anumit subiect supus judecăţii nu se pot relua atât de uşor cum se întâmplă în sistemul de drept anglo-saxon [common law] din două motive. În primul rând practica opiniilor separate este aproape necunoscută şi, drept consecinţă, este greu de identificat opinii contrare care să formeze noi doctrine.

În al doilea rând, în deciziile lor impersonale şi virtual unanime, judecătorii tind să dea hotărârii judecătoreşti autoritate autonomă, fără a depinde prea mult de argumentele contradictorii ale părţilor. O consecinţă negativă a acestui sistem este tendinţa de a înfăţişa hotărârea lor ca „venind de sus" - un rezultat al legislaţiei şi în principal a aplicării acestei legislaţii de către instanţe impersonale. Aplicarea legii de către instanţe apare rareori ca fiind o creaţie a judecătorului şi încă şi mai puţin o creaţie a părţilor litigante. Iată de ce va fi necesară o revoluţie pentru ca cetăţenii francezi să se considere îndreptăţiţi să creeze legi. Sursa legii a fost întotdeauna centrul politic, care a folosit judecători impersonali ca sa pună în aplicare caracterul autoritar al legii. Ar fi necesare schimbări majore pentru a produce un regim în care instanţele să se angajeze în soluţionarea creativă a problemelor aduse în faţa lor. O ultimă caracteristică a sistemului juridic francez este faptul că legea apare ca fiind un produs al confruntării ce se poate desfăşura şi contesta numai în mediul politic. Confruntarea, opoziţia verbală şi certurile dintre ideologiile de stânga şi de dreapta caracterizează, împreună, formarea legii franceze. Legea emisă de legislativ face ca fiecare schimbare a acesteia să fie văzută ca o luptă politică şi foarte puţine chestiuni sunt privite ca fiind comune ambelor tabere. Dacă va veni o zi în care metodele ADR vor fi încurajate de către politicieni, ele ar putea fi percepute ca o nouă oportunitate de confruntare a voinţelor politice, cu învingători şi învinşi. Părţile vor fi integrate într-o confruntare distributivă în loc să folosească abilităţile ADR învăţate pentru a crea valoare şi a promova schimbarea. Centralizarea puterii, autoritarismul şi confruntarea continuă să fie elementele principale ale societăţii franceze de astăzi. Aceste elemente pot să fie obstacole rezistente în calea evoluţiei societăţii franceze. Obstacole care, dacă nu sunt înlăturate, vor fi mai puternice decât presiunile locale şi internaţionale de a dezvolta metodele ADR şi abilităţile de negociere, chiar în ciuda existenţei unor instituţii care ar trebui să ajute la punerea în practică a acestor metode. Tendinţele care trebuie puse în valoare în Franţa pentru a defini valorile esenţiale ale schimbării pot fi construite în jurul a câtorva calităţi principale. Ele cuprind un spirit al descentralizării (conştiinţa cetăţenilor că au autoritatea să se implice la toate nivelele), un spirit al participării si al democratizării (co-participarea la luarea deciziilor) şi un spirit al cooperării (ascultarea şi împărtăşirea ideilor, dezvoltarea în comun a opţiunilor şi evaluarea lor integrală). Aceste calităţi promovează încrederea şi responsabilitatea şi pot ajuta la depăşirea unora din barierele structurale de rezistenţă la schimbare şi de rezistenţă la extinderea metodelor de negociere şi mediere pe care le observăm integrându-se în prezent în toate domeniile vieţii franceze. Instituţiile de educaţie ar trebui să fie locul care să concentreze eforturile de a dezvolta o cultură a schimbării. Cu toate acestea, astfel cum vom arăta mai jos, sistemul de educaţie de multe ori se constituie el însuşi într-un obstacol care opune rezistenţă schimbarii.

B. Dincolo de abordarea pozitivistă a predării dreptului în Franţa

Nu e nimic surprinzător în faptul că, într-o ţară în care legislaţia şi codurile de legi sunt izvoarele cu autoritatea cea mai înaltă, educaţia juridică se concentrează în principal asupra acestora. Un student al facultăţii de drept este introdus imediat în lumea codurilor şi a comentariilor la acestea. Profesorii menţionează deciziile instanţelor doar pentru a exemplifica cum se aplică un anume articol al unei legi sau al unui cod, pentru a ilustra o interpretare ori o lipsă a legii ori o contradicţie între diferite norme juridice. În tradiţia lui Descartes, şcoala de drept franceză predă raţionamentul deductiv ca fiind metoda naturală a gândirii juridice. De la o normă juridică generală studenţii sunt învăţaţi să deducă o altă normă specială sau un fapt. Speţele cu părţi reale şi exemple din practica de zi cu zi sunt considerate mai puţin importante în educaţia juridică. Profesorii şi studenţii explorează dreptul independent de alte discipline. Există o rezistenţă în a aplica cercetările altor ştiinţe sociale cum ar fi economia, psihologia sau sociologia la problemele juridice. În universităţile de drept franceze de astăzi legislaţia continuă să fie domeniul privilegiat în procesul de educaţie juridică şi dobândire de cunoştinţe specifice. Educaţia axată pe experienţa umană sau pe discipline non-juridice este considerată o „erezie" în doctrina tradiţională a centralismului normativ[xx]. Rezultatul este că învăţământul juridic nu a provocat îndeajuns gândirea juridică franceză care preferă metoda deductivă de raţionament şi centralismul normativ. În timpul unor ore de curs la facultatea de drept profesorul expune subiectul de la catedră (lecon magistrale), prezentând structura teoretică a codului de legi. El sau ea prezintă studenţilor un monolog impersonal, presărat cu argumente moştenite de la predecesorii săi.

Principiile sunt transmise clasei într-o ordine convenţională care formează un sistem închis care descrie prezentul şi este conceput să prezică viitorul. În cele mai fericite cazuri, monologul include remarci legate de lacunele legislative sau de contradicţiile pe care legislativul sau instanţele sunt responsabile (de lege data) şi, mult mai rar, sunt anticipate schimbările normative aşteptate în viitor (de lege feranda). Aceasta este limita criticilor care sunt permise profesorului cât timp expunerea se presupune a fi apolitică, ea trebuind să prezinte într-o manieră pozitivistă, raţională, stadiul cel mai înalt al dezvoltării ştiinţelor juridice la un moment dat. Studenţii ascultă şi iau notiţe, rareori întrerup expunerea profesorului iar când o fac de obicei îi cer acestuia să clarifice o anumită noţiune. La sfârşitul prezentării sale uneori profesorul sugerează explorarea unei anume ipoteze ori se arată deschis întrebărilor venite de la studenţi. Niciodată însă nu se cere studenţilor să conteste ori să reformuleze norma. Dimpotrivă, norma este prezentată de profesori ca o sursă de autoritate care nu trebuie chestionată. Acest format de curs fără interactivitate este rezultatul al câtorva factori. Mai întâi, cursurile tradiţionale de drept sunt predate în faţa a sute de studenţi, ceea ce face interacţiunea individuală dificilă. În al doilea rând, învăţământul juridic începe în Franţa încă din liceu unde se consideră ca elevii sunt prea tineri pentru a gândi independent şi ei trebuie mai întâi să acumuleze un anumit volum de cunoştinţe. În al treilea rând, obişnuit cu acest format lipsit de interactivitate, un profesor va reproduce stilul său de a preda chiar şi atunci când va preda unui grup restrâns de studenţi mai maturi. Aceste elemente pun la îndoială ideea că metodele ADR bazate pe abilităţi specifice ar putea fi predate în actualul mediu educaţional. Ne putem lesne imagina cum ar putea arăta un curs dedicat ADR în acest context puţin interactiv. Prima dată profesorul va căuta un articol de lege care poate permite sau interzice utilizarea unei metode ADR. Această abordare pozitivistă va fi completată cu ilustrări ale jurisprudenţei despre modul în care articolul de lege respectiv poate fi aplicat. Problemele ridicate în timpul cursului s-ar putea referi la garanţiile formale şi procedurile care pot însoţi aplicarea metodelor alternative de soluţionare a disputelor. Discuţiile se vor concentra asupra excepţiilor de procedură şi a posibilităţilor de realizare a drepturilor într-un litigiu. În nici un caz nu se va discuta despre ce anume ar produce o înţelegere bună pentru părţi sau ce ar putea face ca negocierea, medierea sau arbitrajul să fie un succes din punctul de vedere al părţilor. Ceea ce vrea sa sublinieze acest exemplu este că înainte de a introduce cursuri de ADR în programa şcolilor de drept sunt necesare schimbări în structura generală de predare. Mulţi membri ai comunităţii academice îşi pun întrebări în legătură cu posibilitatea de a preda în şcoală metodele de negociere şi mediere sau dacă nu cumva ele trebuie însuşite numai ca urmare a experienţei şi maturizării individuale. Aceste îndoieli au fost exprimate la o conferinţă legată de ADR care a avut loc în Franţa în anul 1996. Când o persoană din public a pus celor din prezidiu întrebarea „Se pot preda cursuri despre mediere?" nimeni din cei vizaţi nu a putut oferi un răspuns. Drept pentru care întrebarea a fost redirecţionată spre mine, fiind chestionat asupra posibilităţii ca medierea sa poată face obiectul unui curs. Tăcerea lor ar putea fi un semn de teamă de a vorbi despre probleme necunoscute din teorie sau practică sau pot dezvălui suspiciuna în privinţa posibilităţii de a deprinde abilităţi în timpul facultăţii. Barierele instituţionale descrise mai sus precum şi ezitările lumii academice de a discuta aceste probleme ridică serioase îndoieli asupra succesului viitor al introducerii ADR în facultăţile de drept.

Atitudinile culturale faţă de învăţarea interactivă şi bazată pe experienţă ridică o altă problemă. De exemplu utilizarea simulărilor şi a interogărilor, folosite în mod uzual în predarea ADR vine în contradicţie cu tradiţia aristocrată franceză de studiu, care ţine persoanele cu rang social înalt deoparte de munca brută. Profesorii de drept din Franţa tind să creadă că studiile de caz şi simulările nu sunt la fel de serioase ca şi lecturile directe, aşa încât ele sunt lăsate în seama asistenţilor. Chiar dacă profesorii francezi ar considera compatibile cu statutul lor studiile de caz predate folosind abordări interdisciplinare, chestiunea practică tot rămâne: „Cum pot realiza aceasta în practică?" Într-adevăr, în faţa unor grupuri de sute de studenţi pot ei să facă altceva decât să expună teorii? Ne putem imagina interactivitatea necesară pentru dezvoltarea abilităţilor de negociere şi mediere în amfiteatrele universităţilor de drept pariziene unde nu e posibil să găseşti un loc liber? Ar trebui oare să limităm predarea interactivă a ADR doar în cadrul cursurilor specializate? În final, întrebarea principală este : sunt aceste abilităţi necesare doar unui grup restrâns de studenţi ori ele trebuie să devină fundamentul profesiei de jurişti care vor absolvi mâine? Dificultatea dezvoltării ADR în facultăţile de drept este o problemă complexă care nu trebuie neglijată. Provocările adresate abordării pozitiviste a dreptului şi a predării acestuia prin simpla expunere a teoriilor trebuie susţinute cu argumente puternice. Este o problemă care trebuie analizată atât în termeni economici cât şi în termeni sociali. Nu în ultimul rând, lipsa de interactivitate cu studenţii şi problema resurselor disponibile, a situaţiei financiare a facultăţilor de drept necesită o reflecţie şi o analiză structurală atentă pe care acest articol nu le poate dezvolta în detaliu. Partea a treia propune câteva posibile direcţii de acţiune pentru viitorul apropiat.

IV. Dezvoltarea cercetărilor interdisciplinare şi a învăţării fundamentate pe abilităţi. Responsabilitatea facultăţilor în promovarea negocierii şi medierii.

A înţelege importanţa şi nevoia de a avea negociatori şi mediatori cu pregătire specială este primul pas şi cel mai important pe care îl fac practicieni din orice domeniu. Pe măsură ce devin mai familiari şi înţeleg mai bine importanţa abilităţilor de negociere şi mediere, oamenii caută să îşi dezvolte aceste abilităţi şi să se înconjoare de persoane care au pregătire şi abilităţi similare. Fac aceasta pentru a adăuga valoare în relaţiile comerciale, în drept, politică şi în plan social. Aceşti oameni consideră că Franţa, cu tradiţia sa diplomatică, cu tradiţia din domeniul negocierii colective şi al dreptului contractual ar trebui să folosească cele mai noi cunoştinţe fondate pe cercetări de ultimă oră pentru a continua tradiţia. Următorul pas important este dezvoltarea direcţiilor de cercetare care să justifice oportunitatea metodelor de negociere şi mediere în rezolvarea disputelor. Francezii înţeleg totodată că o pregătire în domeniul negocierii şi a metodelor ADR nu înseamnă doar abordarea lor teoretică ci necesită o altă viziune, de a împleti teoria şi practica cu însăşi educaţia. Pentru ca aceasta convergenţă să aibă loc, sistemul trebuie mai întâi să integreze pregătirea fundamentată pe abilităţi. Acesta integrare va creşte şansele ca metodele ADR să dea rezultate. Şi apoi trebuie mers mai departe de atât. Educaţia nu înseamnă numai ajutorul oferit viitorilor practicieni dar şi a oferi instrumentele potrivite practicienilor de astăzi. Pentru a fi siguri că juriştii de astăzi primesc educaţia de care au nevoie este esenţial să existe programe orientate spre dezvoltarea abilităţilor la toate nivelele, nu numai în cadrul facultăţilor de drept. Programe privind folosirea tehnicilor ADR trebuie dezvoltate încă din liceu şi apoi continuate de-a lungul carierei profesionale, dacă dorim să aibă loc o schimbare profundă şi de durată. Iată de ce este necesar să medităm asupra modului în care abordările fundamentate pe abilităţi şi pe experienţa vieţii de zi cu zi pot fi introduse în sistemul de educaţie francez. Paragraful A arată că predarea unei asemenea discipline trebuie să se bazeze pe o cercetare franceză care, pe de o parte să argumenteze oportunitatea folosirii negocierii şi medierii ca instrumente de soluţionare a problemelor, şi pe de altă parte să dovedească că este posibil să se transmită în mod eficient cunoştinţe despre cum să fie folosite aceste instrumente în realitate. Paragraful B oferă câteva sugestii despre modul în care ar putea fi folosite în sistemul de educaţie francez abordările de predare a metodelor ADR prin însuşirea unor abilităţi permanente.

A. O temă de cercetare aflată dincolo de fragmentare

În trecut, studiul şi practica negocierilor şi a medierii s-a făcut foarte fragmentat. Specialiştii interacţionau rareori cu mediul academic sau cu cei din alte profesii aflate în afara ariei lor de competenţă. Specialiştii în arii specifice ale negocierii şi medierii comerciale erau localizaţi în şcolile de afaceri sau în zona economică. Specialiştii care aveau expertiză în domenii internaţionale proveneau din zona ştiinţelor politice. Specialiştii în domeniul dreptului veneau din facultăţile de drept iar experţii în aspecte de psihologie urmau facultăţi de psihologie. Aceşti oameni interacţionau foarte rar, foloseau un limbaj academic diferit şi nu dezvoltau reţele de cercetare. Această situaţie a contribuit la fragmentare şi a obstrucţionat acceptarea şi dezvoltarea negocierii şi a metodelor ADR în Franţa.

Astăzi, pentru a dezvolta un corp de cercetători privind tema negocierii şi a medierii trebuie ca specialiştii să iasă din zona lor restrânsă de expertiză şi să înceapă sa lucreze împreună. Pentru ca acest lucru să se întâmple ar putea fi necesar să se dezvolte centre comune de cercetare unde aceşti cercetători (care sunt şi profesori) să expună colegilor metodele de cercetare pe care le folosesc în specialitatea lor. Mai mult, Franţa depune astăzi eforturi consistente pentru a dezvolta un limbaj interdisciplinar care să surprindă aspectele esenţiale care pot fi puse în practică în facultăţi de drept, management şi administraţie publică. Rezultatele acestor cercetări interdisciplinare sunt reflectate în faptul că sunt sesizate aspecte comune şi diferenţe între negocierea contractelor colective de muncă şi redactarea unui act constitutiv al unei societăţi; între medierea în familie şi medierea în cauzele penale; între arbitrajul diferendelor dintre societăţile multinaţionale şi arbitrajul între state. Recunoaşterea aspectelor comune şi a diferenţelor specifice modurilor de a tranzacţiona şi de soluţiona disputele va fi deosebit de importantă pentru răspândirea şi acceptarea acestora în Franţa. În cele din urmă, chiar dacă o abordare inderdisciplinară a cercetării va fi dezvoltată, mai este necesar un alt pas. Dacă doresc să nu rămână prizonieri ai unui model limitat, francezii trebuie să depăşească abordarea tradiţională pozitivistă şi să se îndrepte spre o discuţie fundamentată pe teorie şi pe norme aşa cum se întâmplă astăzi în Statele Unite. În Franţa pozitivismul care preferă pragmatismul şi gândirea raţională este tendinţa epistemologică predominantă şi oricine ar dori să provoace o schimbare trebuie să lucreze din interiorul acest context pentru a-i largi limitele. Limitele modelului pozitivist sunt clare. Acesta reproduce precis ceea ce negocierea şi medierea doresc să evite: o privire formală şi strict bazată pe litera legii în domeniul soluţionării disputelor. Multe din problemele actuale franceze privind punerea metodelor ADR în practică se datorează eforturilor permanente de a le încadra într-un model asemănător procedurilor litigioase, ceea ce are ca rezultat un proces costisitor şi îndelungat. Iată de ce, deşi abordarea pozitivistă a metodelor ADR este probabil un prim pas logic în dezvoltarea unui corp de cercetare francez şi poate oferi un răspuns parţial, el singur nu este suficient pentru a capta complexitatea mecanismelor ADR. Dacă dorim să avansăm în cercetarea şi predarea negocierii şi a medierii va fi necesar să extindem şi să suplimentăm cadrul pozitivist existent cu abordări care pot răspunde unor întrebări fundamentale ale ADR, cum ar fi: Ce anume face ca aceste mecanisme să aibă succes? Cum ar trebui să se comporte un mediator sau un negociator şi ce abilităţi trebuie să dezvolte el pentru ca aceste metode să aibă rezultate într-un anume context juridic? Abordarea pozitivistă trebuie suplimentată cu o abordare susţinută teoretic şi interdisciplinar. Acest tip de abordare alternativă consideră ca cercetarea nu trebuie privită doar din perspectiva autorităţilor (legislativul, instanţele) dar şi din perspectiva celorlalţi oameni care sunt sursa ultimă a legii, constituind astfel baza cercetărilor privind negocierile şi ADR. Tranzacţiile sunt puse în mişcare de oameni, iar aceasta este o perspectivă complementară celei în care tranzacţiile au loc „sub crepusculul legii"[xxi]. Abordarea alternativă în ce priveşte negocierile şi metodele ADR adresează francezilor o invitaţie de a merge într-o direcţie nouă care de fapt va permite introducerea unui complex de cunoştinţe şi practici ce se pot aplica unui context cultural mai amplu, mai curând decât să se focalizeze pe contextul juridic specific Franţei. Cum acest lucru se întâmplă este tot mai puţin probabil că teoriile privind negocierea şi medierea în Franţa vor fi bazate numai pe o abordare pozitivistă şi mai mult ca sigur că ele vor fi fundamentate pe o cercetare interdisciplinară şi internaţională.

Acest proces este deja în derulare. Teorii puternice sunt discutate şi testate între cercetători care folosesc instrumente comune de analiză şi critică. Este construit un echilibru între teorie şi practică ce va avea un impact important asupra modului în care este administrată educaţia privind negocierea şi metodele ADR. Practicienii reclamă deja abordări diferite de predare şi învăţare bazate pe abilităţi, de care simt că ei nu avut parte în educaţia lor. Paragraful B va explora cum pot fi realizate aceste cerinţe în termeni pedagogici.

B. Învăţarea fundamentată pe abilităţi. Împletirea dintre teorie şi practică.

Mediul academic francez este în largul lui atunci când vorbim de teorii şi, aşa cum am afirmat mai înainte este suficient spaţiu pentru a exprima inovaţiile de calitate care pot avea loc în domeniul ADR, mai ales dacă se foloseşte o abordare interdisciplinară. În domeniul ADR există o dorinţă puternică de a face cercetare aplicată şi de a pune la dispoziţia practicienilor rezultatele acesteia, într-o formă sau alta. Împlinirea acestei dorinţe prezintă o altă provocare pentru mediul academic francez. Nu numai ca trebuie ca acesta să contribuie la dezvoltarea teoriilor ADR dar, totodată, trebuie să mediteze şi asupra integrării educaţiei despre negociere şi mediere într-o programă universitară restructurată. Teoriile privind ADR sunt intim legate de practica negocierii şi a medierii. Provocarea pe care o au de rezolvat mediile academice juridice franceze este aceeaşi cu cea pe care universităţile americane au întâmpinat-o cu mai bine de zece ani în urmă: cum să structureze cursurile pentru ca profesorii să poată face teoria să prindă viaţă. Robert Mnookin, Preşedintele Comisiei care administrează Programul privind Negocierea derulat în cadrul Facultăţii de Drept de la Harvard are un moto compus din trei cuvinte cu care descrie această provocare: „Predă, Exemplifică şi Practică"[xxii]. Acest moto pune la dispoziţia lumii academice un cadru de lucru practic.

Mnookin crede că profesorii şi cei implicaţi în procesul de educaţie privind negocierea trebuie să explice, să expună celorlalţi teoriile pe care se sprijină procesul de negociere. Acest model este similar cu modelul tradiţional de educaţie şi este un domeniu în care profesorii francezi au deja experienţă. Mediul academic francez poate produce şi a produs deja sinteze lămuritoare care cuprind conceptele esenţiale ale negocierii din domeniile studiate[xxiii]. Mai mult, este disponibilă o literatură variată în domeniul negocierii, tradusă din alte limbi[xxiv].

Al doilea element inclus în motoul lui Mnookin implică explicarea conceptelor ADR în acţiune, astfel cum sunt ele practicate de alţii. Simplele expuneri teoretice şi practice nu pot oferi decât o educaţie limitată. Studenţii care iau contact cu punerea în practică a metodelor ADR au mai mult succes în asimilarea lor decât cei care primesc doar o descriere teoretică a acestora. Acest concept pedagogic cere profesorilor să ilustreze cu exemple concrete teoriile pe care le descriu în expunerile lor. El cere profesorilor să aibă un sens al legăturii strânse între ceea ce predau şi modul în care acţionează. Spre deosebire de alte domenii ale dreptului unde nu are importanţă atât de mare dacă teoria predată corespunde cu starea persoanei (cineva poate expune condiţiile căsătoriei deşi este divorţat), în ce priveşte negocierea şi medierea are foarte mare importanţă ca teoria să corespundă cu modul de a acţiona al profesorului. Dacă un profesor doreşte să pătrundă elementele esenţiale ale pedagogiei îi va fi foarte folositor dacă va face astfel încât abilităţile sale să coincidă cu abilităţile pe care pretinde că alţii trebuie să le deprindă. De exemplu, dacă studenţilor li se spune ca ascultarea activă implică abilităţi de reformulare şi sinteză a ideilor celuilalt, profesorii trebuie să fie gata să arate studenţilor că ei au deprins aceste abilităţi şi le pun în practică. Dacă este posibil, ei trebuie să arate cum funcţionează aceste abilităţi în practică înainte de a preda noţiuni teoretice şi analitice despre ele.

Primele două concepte pot fi puse în practică în lumea academică franceză fără a schimba prea mult structura tradiţională a programei de educaţie juridică. Ele solicită educatorilor să înveţe anumite cunoştinţe teoretice dar şi să înveţe despre ei ca profesori. Formatorii ar trebui să îşi pună următoarea întrebare: Pot face ca teoria pe care am studiat-o sau pe care o construiesc să prindă viaţă prin acţiunea mea? În domeniul negocierii şi al medierii unde cunoaşterea şi perfecţionarea abilităţilor sunt esenţiale pentru procesul de învăţare, nu poate fi nimic mai supărător decât diferenţe evidente între teorie şi modul de a fi al profesorului. Îmi voi aminti întodeauna impactul formativ pe care l-a avut asupra mea un profesor care a interacţionat cu un student ce punea la îndoială nevoia de ascultare activă. În loc să încerce să convingă ca el are dreptate iar studentul se înşeală, profesorul a reluat argumentele acestuia din urmă fără a formula obiecţii. Apoi a întrebat dacă nu a omis ceva din argumentare şi dacă studentul are nevoie de mai mult timp să detalieze argumentele sale. Studentul a spus că asta a fost tot şi a mulţumit profesorului. Astfel cei care participau la acel curs au avut o un exemplu practic a ceea ce înseamnă să fii "ascultat activ" şi au putut să îşi răspundă la întrebările legate de valoarea ascultării active. Exemplificarea face teoria să devină practică, să fie vie şi să iasă din zona de abstract. Aceste exerciţii pregătesc terenul pentru al treilea concept pedagogic al profesorului Mnookin: determinarea studenţilor să pună în practică ceea ce li s-a explicat şi exemplificat. Ultimul pas al acestui triptic pedagogic este ca studenţii să aplice lor înşişi ceea ce li s-a predat şi exemplificat. Interacţiunea cu studenţii este esenţială pentru a face trecerea de la teorie şi exemplificări la practică şi ajută ca predarea tehnicilor ADR să poată fi însoţită de învăţarea abilităţilor specifice. Profesorii trebuie să se preocupe de elaborarea unor contexte neofensive şi constructive în care studenţii să dorească să experimenteze abilităţile învăţate în diferite scenarii de negociere cu colegii lor. Un curs de negociere şi mediere eficient trebuie să cuprindă exerciţii care să permită studenţilor să descopere potenţialul şi limitele tehnicilor pe care le-au învăţat. Un asemenea curs va deprinde studenţii să fie mai conştienţi de propriul comportament şi de preferinţele lor dar şi să evalueze comportamentul şi preferinţele celor cu care negociază. Mediul cu riscuri reduse îi încurajează pe aceştia să experimenteze noi abordări. Prin practica efectivă a noilor tehnici şi prin folosirea dezbaterilor post-negociere pentru a împărtăşi percepţiile lor din timpul negocierii, studenţii îşi pot dezvolta astfel realizările agendei lor de practicieni în domeniul rezolvării disputelor. În Franţa aspectul practic al educaţiei în domeniul ADR primeşte cele mai mari provocări. El cere profesorilor să predea într-o manieră mai interactivă şi să prezinte studenţilor studii de caz care să corespundă nevoilor lor profesionale din viitor. În schimb, această abordare solicită studenţii să devină mai deschişi participării la cursuri şi să fie capabili să poată dezvolta sau primi observaţii critice constructive. Prin tripticul pedagogic "Predă, Exemplifică şi Practică" educaţia în domeniul ADR trece dincolo de teorie. Studenţii şi profesorii implicaţi în acest context educaţional pot afla împreună ce teorii servesc mai bine nevoile şi preferinţele lor de practicieni însă pot dezvolta şi noi teorii pe baza experienţelor practice. Acest triptic pedagogic fundamentat pe abilităţi implică o formă foarte descentralizată de pedagogie în care figura autoritară a profesorului este înlocuită de o dinamică a grupului mai puţin ierarhizată şi mai cooperativă. Transformarea spiritului pedagogic necesită însă eforturi la toate nivelele de educaţie, nu numai în facultăţile de drept.

C. Dincolo de Facultatea de Drept, către educaţia în licee şi perfecţionarea continuă

Schimbările din facultăţile franceze de drept pot produce o nouă generaţie de avocaţi. Cu toate acestea, aceste schimbări pot să nu fie suficiente pentru nevoile din viitorul apropiat sau din prezent. Fiind conştient de cererea crescândă de negociatori profesionişti, Baroul Francez şi-a exprimat interesul în dezvoltarea unei serii de cursuri care să ofere o educaţie fundamentată pe abilităţi atât avocaţilor tineri cât şi celor cu experienţă. Din fericire, cercetarea interdisciplinară şi tripticul pedagogic al educaţiei fundamentate pe abilităţi vor fi binevenite în facultăţile de drept confruntate cu schimbările pe care le suferă profesia la nivel global la sfârşitul acestui secol.Însă barierele discutate mai devreme nu vor putea fi depăşite cu uşurinţă. Chiar dacă unii profesori francezi consideră că există un domeniu teoretic care merită implicarea lor şi o metodă pedagogică atractivă, problemele financiare şi structurale ale facultăţilor de drept ameninţă încă implementarea cu succes a unui curriculum interactiv. Eforturile de a dezvolta educaţia în domeniul ADR trebuie să se extindă dincolo de facultăţile de drept. Instituţiile profesiei juridice au resurse pentru a susţine educaţia ADR dincolo de contextul facultăţilor de drept. Au fost deja făcute progrese în această privinţă. Cu câţiva ani în urmă l-am sfătuit pe fostul Decan al Facultăţii de Drept nr. 2 din Paris să considere o prioritate domeniul ADR şi să creeze un centru de negociere împreună cu Baroul Parizian. În anul 1996 un nou centru dedicat studiului ADR a luat fiinţă cu sprijinul Baroului. Un astfel de centru poate da naştere unei noi generaţii de profesori şi cercetători care sunt conştienţi de obiectivul amplu al ADR. Această tendinţă are potenţialul de a schimba profesia de jurist pe termen lung şi poate avea ca rezultat o recunoaştere mai clară a importanţei pe care negocierea o are pentru practicienii francezi. Există deasemenea eforturi de a organiza diverse seminarii care se adresează unui public variat, de la avocaţi tineri la managerii din administraţie sau din companiile private. Aceste întâlniri au rolul de a face cunoscută necesitatea imperativă de a înţelege culturile profesionale ale partenerilor cu care avocaţii sau ceilalţi participanţi la seminarii interacţioneză. Este uimitor cât de multe pot învăţa avocaţii şi managerii francezi unii de la alţii atunci când iau parte la simulări de negociere şi depăşesc frontierele uzuale ale competenţelor pe care le au. Ei descoperă ce înseamnă să fii familiar cu tranzacţiile comerciale sau cu disputele publice în special când au luat parte la simulări care se potrivesc contextului francez. Ei nu îşi mai văd partenerii de discuţie ca pe nişte adversari cu care trebuie să se confrunte.În loc de aceasta îi consideră parteneri cu care trebuie să fructifice oportunităţi pentru a crea valoare. Participanţii la astfel de seminarii realizează că există alternative la litigii şi ca întreaga profesie poate fi restructurată, împreună cu imaginea ei din societate.Prin dezvoltarea abilităţilor de negociere avocaţii francezi învaţă să gîndească dincolo de graniţele propriei profesii. Astăzi comunicarea electronică facilitează comunicarea între membrii profesiei din întreaga lume. În primăvara anului 1997 de exemplu, viitori manageri şi avocaţi ai ESSEC, Facultatea de Management, au luat parte la o simulare electronică de negocieri cu parteneri de la Harvard şi Kellong. In Februarie 1998 au început experimente cu videoconferinţe ca metode de a preda negocierea internaţională. Aceste eforturi arată că există metode noi şi inovative de a preda negocierea global şi de a crea noi oportunităţi pentru aplicarea principiului "Predă, Exemplifică şi Practică". După cum am arătat mai devreme, cursuri obligatorii de negociere au fost incluse în programa Şcolii Naţionale de Administraţie Publică pentru a preda tehnici de negociere şi mediere funcţionarilor publici de rang înalt. Aceste seminarii au nevoie de educatori care să înţeleagă metodele fundamentate pe abilităţi dar şi contextul francez. Iniţiativele descrise mai sus, derulate atât în cadrul facultăţilor de drept cât şi în afara lor arată că Franţa se conectează la mişcarea ADR care este deja bine dezvoltată în multe alte ţări cu sisteme de drept anglo saxon. Faptul ca teoriile ADR au pătruns în cultura pedagogică franceză este evident cât timp vom lua în considerare faptul că metode ADR vor fi introduse în curând în liceele franceze. După modelul Programului pentru tineri negociatori din SUA[xxv] elevii liceelor franceze sunt obişnuiţi din ce în ce mai mult cu tehnici de negociere şi mediere încă de la vârste fragede. Prin programe ca acestea tinerii învaţă să fie ei înşişi mediatori ori cel puţin dezvoltă un reflex care îi îndeamnă să caute un mediator atunci când sunt implicaţi într-un conflict. Jean Pierre Bonafe-Schmitt, expert în mediere şi profesor de drept, a predat metode de mediere în câteva centre pilot de lângă Lyon şi a demonstrat că deprinderea acestor abilităţi la vârste cât mai tinere ajută studenţii în procesul de socializare[xxvi].

Aceste eforturi arată că importanţa metodelor ADR nu se diluează în exteriorul facultăţilor de drept şi că există o voinţă generală de a extinde domeniul în care tehnicile ADR şi de negociere pot fi prezentate oamenilor. Cu toate acestea avem încă de parcurs un lung drum dar avem indicii că Franţa dezvoltă şi îmbunătăţeşte rapid sistemele sale de cercetare şi educaţie în domeniul negocierii şi, în final, de folosire eficientă a metodelor ADR într-o varietate cât mai largă de contexte.

În ciuda unei rezistenţe puternice, Franţa s-a situat în poziţia potrivită pentru a tranzita spre o folosire mai largă şi mai eficientă a metodelor ADR. Tendinţele legate de globalizarea economiei şi de creşterea participării cetăţenilor la luarea deciziilor servesc în mod inevitabil la slăbirea forţelor care opun rezistenţă la schimbarea lumii juridice franceze.Se poate observa o fisură în tradiţia pozitivistă, în formatul programelor din facultăţile de drept şi în centralizarea, autoritarismul şi confruntarea care au dominat mult timp cultura juridică franceză. Mai mult, este esenţial ca şi alte culturi să fie receptive la provocările cărora Franţa le face faţă şi la schimbările care vor urma. Înţelegerea caracteristicilor culturale care pot ajuta sau obstrucţiona folosirea metodelor ADR într-un context dat poate ajuta părţile să îşi ajusteze comportamentul şi aşteptările în mod corespunzător pentru maximizarea potenţialului de creştere a valorii în cursul negocierilor.

 

 

[i] Acest articol a fost publicat în limba engleză în Harvard Negotiation Law Review, Vol. 3, Spring 1998, p. 151-174. Traducerea a primit aprobarea autorului şi a revistei în care a fost publicat acest articol. Răspunderea privind corectitudinea traducerii aparţine în întregime traducătorului. Traducere: Dan Cristian Stoica, Director Departament Juridic, Iaşi, ROMPAK

[ii] Alain Lempereur (S.J.D., Harvard) este Profesor de Drept şi Negocieri la Facultatea de Management ESSEC, din Franţa. El ţine cursuri de negociere şi la Şcoala Naţională pentru Administraţie [Ecole Nationale d'Administration] şi la Universitatea II din Paris. În luna ianuarie a anului 1997, dl. Lempereur a lucrat în cadrul Programului de Cercetare a Negocierilor de la Universitatea Harvard, ocazie cu care a discutat prima versiune a acestui articol cu ceilalţi membrii ai programului. Autorul îi mulţumeşte în mod special lui Robert Mnookin [Directorul acestui program - n.tr.] pentru contribuţiile sale numeroase la redactarea acestui articol în cursul întâlnirilor cu autorul care au avut loc la Paris în perioada anilor 1994 - 1996. (N.tr: Date despre autor puteţi găsi pe internet la adresa: http://www.essec. fr.

[iii] Vezi Viviane de Beaufort şi Alain Lempereur: "Preparing Mergers and Acquisitions in the European Union: The Asset of Cooperative Negotiation", în International Business Negotiations, coordonatori: Pervez N. Ghauri şi Jean-Claude Usunier, ediţia 1996, Oxford: Pergamon, p. 273-301 [NT. Vezi şi ediţia a 2-a, Octombrie 2003, p. 291-327]

[iv] vezi Jeanne Brett, Wendi Adair, Alain Lempereur ş.a.: "Culture and Joint Gains in Negotiation", în Negotiation Journal, Vol. 14, Nr. 1, Ianuarie 1998, p. 61-86. Deşi în Franţa sunt apreciate schimbul de informaţii şi tacticile de negociere distributive ele nu au rezultatele pe care le obţin părţile care provin din SUA sau Japonia. Rezultatele modeste legate de câştigul comun al părţilor, obţinute în Franţa, pot fi explicate printr-o diferenţă ce apare între cuvinte şi fapte, între teorie (înţelesă corect) şi practică.

[v] N.Trad.: Conceptul de "Alternative Dispute Resolution" [metode alternative de rezolvare a disputelor] îşi are originea în scrierile analistei politice Mary Parker Follet apărute în Statele Unite în anul 1920. El defineşte o varietate de tehnici de rezolvare a disputelor pe baza elementelor de fond ale acestora, fără a face apel la procedurile judiciare litigioase. Primele lucrări în domeniu au avut ca scop crearea unor tehnici mai flexibile şi mai variate de management al conflictelor şi ele aparţin unor specialişti din domenii diverse: sociologie, psihilogie socială, administrarea afacerilor dar şi drept public ori dreptul muncii. În teoriile juridice aceste analize au început să fie preluate în anii '60, la presiunea societăţii civile americane care susţinea o implicare mai intensă în deciziile publice şi diversificarea metodelor de rezolvare a conflictelor din cadrul comunităţii. Atunci au fost înfiinţate numeroase centre de rezolvare a disputelor din cadrul comunităţii şi "centre de justiţie pentru bună vecinătate" [neighboord community dispute resolution centers] pentru a creşte participarea şi accesul cetăţenilor la actul de justiţie. La mijlocul anilor '70, ca urmare a creşterii explozive a cererilor aduse în faţa justiţiei, s-a ridicat problema folosirii mijloacelor alternative de rezolvare a disputelor pentru a reduce numărul dosarelor aflate pe rolul instanţelor şi pentru a accelera procedurile judiciare. La începutul anilor '80, un grup activ de consilieri juridici ai marilor corporaţii americane, pentru a reduce costurile asociate litigiilor, au fondat o organizaţie care avea drept scop susţinerea şi promovarea unor metode alternative de rezolvare a conflictelor. În prezent tehnicile ADR sunt folosite de majoritatea statelor civilizate atât în rezolvarea disputelor din sistemul juridic cât şi în disputele interstatale. Tehnicile ADR (acronimul expresiei Alternative Dispute Resolution) au la bază negocierea, medierea şi arbitrajul disputelor. În funcţie de tradiţia practicii juridice [de exemplu în Europa arbitrajul nu este inclus în metodele ADR], de interesele părţilor, de normele existente, de implicarea şi puterea de decizie asupra soluţiilor acordată de părţi terţilor ori de circumstanţele disputelor au luat naştere numeroase forme alternative de rezolvare a conflictelor: facilitarea, concilierea, mini-procesele, arbitrajul de către un fost judecător ori medierea de către judecători specializaţi, etc. Rapoarte ale organizaţiilor internaţionale identifică aproximativ 20 de metode ADR în toată lumea. Definiţii legale ale ADR găsim în legea americană sau în reglementările australiane în materie dar şi într-un raport al Comisiei Europene privind implementarea metodelor ADR în legislaţia statelor membre. Astfel, The Administrative Dispute Resolution Act of 1996 defineste ADR ca fiind "orice procedură folosită pentru a rezolva chestiuni controversate, inclusiv - dar fără a se limita la aceasta, concilierea, medierea, facilitarea, investigarea faptelor, miniprocese, folosirea Avocatului Poporului sau orice combinaţie a acestor metode" [5 USC 571(3)]. În Australia ADR se referă la procesele, altele decât hotărârea judecătorească, prin care o persoană imparţială (un practician ADR) asistă părţile aflate într-o dispută să rezolve chestiunile asupra cărora nu se înţeleg. În Europa, definiţia are în vedere procedurile de rezolvare a conflictelor administrate de un terţ neutru, altele decât cele folosite de instanţa de judecată şi fără a include arbitrajul.[Green Paper on alternative dispute resolution in civil and commercial law, Brussels, 19.04. 2002 COM(2002) 196, pg. 6]. Pentru detalii privind istoricul teoriilor americane ADR, vezi Carrie Menkel-Meadow: "Mothers and Fathers of Invention: The Intellectual Founders of ADR", în Collected Essays in Law:Dispute Processing and Conflict Resolution, Editura Ashgate,Dartmouth, 2003, pg. 3-40. Pentru detalii privind politica şi legislaţia ADR în SUA, vezi: : http://www.usdoj.gov/odr/; pentru o privire generală asupra ADR în Europa, vezi: http://europa.eu.int/comm/justice_home/ejn/adr/adr_ec_en.htm; pentru ADR în Australia, vezi: http://www.gun.law.gov.au/www/disputeresolutionHome.nsf. Traducătorul acestui articol a fondat în anul 2003 un forum electronic de discuţii privind ADR numit "Alternative juridice", la adresa: groups.yahoo.com/group/ajro.

[vi] "Un mauvais accord vaut mieux qu'un bon procés." (lb. franceză în text)

[vii] Aceasta este o situaţie tipică de "aversiune faţă de pierderi" [loss aversion] în care atât guvernul cât şi sindicatele s-au temut să nu îşi diminueze prestigiul. Nici una din părţi nu a ezitat să ţină prizonieră întreaga societate franceză, în ciuda riscurilor şi a costurilor aferente acţiunilor sale. În nici un moment nu au fost reconsiderate poziţiile iniţiale. Dimpotrivă, părţile au rămas ferme pe poziţie şi au refuzat să ia în considerare ideea de negociere, cât timp acest lucru simplu ar fi fost văzut ca o capitulare. Vezi şi Daniel Kahneman şi Amos Tversky: "Conflict Resolution: A Cognitive Perspective", în Barriers to Conflict Resolution, p. 44 - 61, (coordonatori: Kenneth Arrow, Robert Mnookin, ş.a. , ediţia 1995).

[viii]ADR - acronim pentru Alternative Dispute Resolution (vezi mai sus nota 3)

[ix] Vezi "L'Identité dans le Dialogue National pour l'Europe: Analyse et Propositions" (coautor: Hubert Curien). Raport către Ministrul Delegat pentru Afaceri Europene, mai 1997.

[x] De exemplu, la prestigioasa Şcoală Naţională pentru Administraţie (ENA), unde sunt şcolarizaţi funcţionarii publici au loc astăzi seminarii de negociere pentru toţi cei care urmează cursurile ei.

 

[xi] Vezi Robert Badinter, Necessaire Midiation, în Le Monde din 22 August 1996, pg. 1.

[xii] O conferinţă care a comemorat 25 de ani de la înfiinţarea acestei instituţii a avut loc în perioada 5-6 Martie 1998 la Sorbona. Atât Preşedintele Republicii cât şi Primul Ministru au luat parte la lucrările ei. Tema dezbaterilor a fost "Medierea: Încotro?". Aceasta a fost o oportunitate de a promova medierea în ansamblul ei, prin susţinerea pe care guvernul o acordă medierii în domeniul relaţiilor publice. Tradiţia franceză, în care statul joacă un rol important în societate, poate face ca promovarea medierii în zona relaţiilor publice să aibă un impact puternic şi în domeniul privat.

[xiii] Vezi în general Jean-Pierre Bonafe-Schmitt, La Mediation. Une Justice Douce (1992). ( unde sunt descrise încercările de a folosi medierea în numeroase domenii de activitate din Franţade); Jean-Pierre Bonafe-Schmitt, The Penal Community Mediation: The Case of France, în Restorative Justice On Trial, pg. 179-195 (coordonatori: H. Messmer şi H.-U. Otto, 1992) - o trecere în revistă a încercărilor de reformă a sistemului de drept penal francez; Leonard L. Riskin, Understanding Mediators' Orientation, Stages, and Techniques: A Grid for the Perplexed, în Harvard Negotiation Law Review vol. 1, nr. 7, pg. 26 (1996).

[xiv] Constituţia Franceză (Titlul VIII, Art. 64-66) recunoaşte doar o "autoritate judiciară" aflată sub înalta protecţie a Preşedintelui.[N.trad.: Art. 64 al Constituţiei Franceze prevede că: "Preşedintele Republicii este garantul independenţei autorităţii judiciare"]. S-a susţinut totodată că legăturile dintre puterea politică şi procurorii publici conduc la conflicte şi nedreptate în administrarea justiţiei.

[xv] Consiliul Constituţional care funcţionează în prezent poate fi sesizat în chestiuni de constituţionalitate doar de către organizaţii politice şi nu direct de către cetăţeni.

[xvi] Vezi, de exemplu, Alexis de Tocqueville, De la Democratie en Amerique (1835- 1840); Edouard Lambert, Le Gouvernement des Juges et la Lutte contre la Legislation sociale (1921); Roger Pinto, La Cour supreme et le New Deal (1938);Pierre Vialle, La Cour supreme et la Representation politique. Nouvel Essai sur le Gouvernement des Juges (1972).

[xvii] Vezi art. 2044-2058 din Codul Civil Francez [n. tr.: vezi art. 1704 - 1717 din Codul Civil Românesc]

[xviii] Idem., art. 2061. [N.trad.: în anul 2001 acest articol a fost modificat în sensul că este permisă existenţa de clauze compromisorii în contracte ce au ca obiect desfăşurarea unei activităţi profesionale, sub rezerva unor prevederi contrare în legi speciale]

[xix] Vezi Alain Lempereur, Logic or Rhetoric in Law?, în Argumentation, nr. 5, pg. 283-297 (1991); Alain Lempereur, Legal Questioning and Problem-Solving (1995) (dizertaţie nepublicată, susţinută la Harvard Law School) (în arhiva autorului).

[xx] "traditional doctrine of legislativo-centrism" - lb. Engleză în text

[xxi] Vezi, Robert H. Mnookin şi Lewis Kornhauser, Bargaining in the Shadow of the Law. The Case of Divorce, în Yale Law Journal vol. 88, 1979,, pg. 950-997.

[xxii] „Tell, show and do" - lb. engleză în text.

[xxiii] Exemple de literatură franceză în acest domeniu sunt: Christophe Dupont, La Negociation. Conduite, Theories et Applications (ediţia a patra, 1994); Jacques Rojot, La Negociation. De la Theorie a la Pratique (1995) disponbiliă şi în limba engleză: Negotiation from Theory to Practice (1991).

[xxiv] Vezi Roger Fisher, William Ury & Bruce Patton, Comment reussir une negociation (1982) (traducedrea volumului Getting to Yes (ediţia a doua, 1991)); Roger Fisher şi Scott Brown, D'une Bonne Relation a une negociation reussie (1991) (traducerea volumului Getting Together (1988)); Robert Axelrod, Donnant Donnant : Une Theorie du comportement cooperatif (1992)(traducerea volumului The Evolution of Cooperation, 1984); David Lax şi James Sebenius, Les Gestionnaires et la negociation (1995) (traducerea volumului The Manager as negotiator (1986)).

 

[xxv] Programul Tinerilor Negociatori (Program for Young Negotiators) are sediul la următoarea adresă: Suite 200, 2675 Folsom Street, San Francisco, CA 94110. Informaţii privind acest program sunt disponibile pe Internet la adresa: http://www.sera.com/pyn.org/

[xxvi] Vezi Jean-Pierre Bonafe-Schmitt, La Mediation Scolaire: Une Technique de Gestion de la Violence ou un Processus Educatif, în Violence a L'ecole. Etat des Savoirs, pg. 255-282 (coordonatori: B. Charlot şi J. C. Emin, 1997).

 

« Back