Numărul 0 / 2004

 

ESTE CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ UN VERITABIL ACT ÎNTRERUPTIV DE PRESCRIPŢIE?

dr. Ionel REGHINI

conf. UBB Cluj-Napoca

 

Résumé: L'action en justice, est-elle un veritable act susceptible d'interrompre la prescription? En examinant les dispositions légales concernant la prescription, l'auteur observe que, en dépit des dispositions légales, la demande en justice ne produit pas les effets spécifiques à l'interromption du droit à l'action. En effet, la demande en justice, même admise par le tribunal, n'efface pas la prescription en cours et ne déclanche une nouvelle prescription du droit à l'action. L'auteur soutien toutefois le caractère interromptif de la prescription acquisitive.

 

1. Reglementări legale. Înainte de a încerca să răspundem la această întrebare, considerăm că este util să reproducem câteva dintre cele mai semnificative dispoziţii legale în materie.[1]

Decretul nr. 167/1958 prevede în art. 16 "Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă necompetentă, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare ( al. 1 ). Apoi, referitor la cazul de întrerupere prevăzut la punctul b, de al. 2 din acelaşi articol, se precizează că: "Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel ce a făcut-o a renunţat la ea." Cât priveşte efectele întreruperii prescripţiei, art. 17 dispune: "Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. (al. 1) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. (al. 2) În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă[2] sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare."[3]

Codul civil, în textele cuprinse de la art. 1863 la art. 1873, a reglementat[4] cauzele care întrerup prescripţia - ca, de altfel, prescripţia în ansamblul ei - fără a face distincţie prescripţia achizitivă şi cea extinctivă[5]. În principiu, acele dispoziţii ale Codului care şi-au găsit aplicare în privinţa întreruperii prescripţiei extinctive, nu au diferit esenţial de cele ale Decretului nr. 167/1958. Utile de menţionat, din punct de vedre al preocupărilor noastre, ne par a fi însă, mai cu seamă, prevederile art. 1867 şi 1868. Astfel, în art. 1867 se dispunea că: "Întreruperea, fie civilă, fie naturală, şterge cu totul verice prescripţie începută înaintea sa; în nici un caz acea prescripţie nu mai poate fi continuată." Iar în art. 1868 se dispunea că: "Cererea făcută în judecată nu va întrerupe prescripţia decât dacă va fi încuviinţată de instanţă prin hotărâre de nerevocabilă autoritate[6]. (al. 1) În cazul acesta nici o prescripţie nu poate să curgă de la formarea cererii în judecată şi până la pronunţarea unei asemenea hotărâri. (al. 2)

Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri [7] nu foloseşte în prevederile sale noţiunea de întrerupere a prescripţiei, preferând-o pe aceea de încetare a curgerii termenului de prescripţie. În acest sens, spre pildă, în art. 13 se prevede că: "Termenul de prescripţie încetează să curgă când creditorul îndeplineşte orice act care, după legea jurisdicţiei sesizate, este considerat introductiv al unei proceduri judiciare împotriva debitorului. La fel, când creditorul formulează în cursul unei proceduri deja angajate o cerere care exprimă voinţa sa de a pune în valoare dreptul său împotriva debitorului."[8] Apoi, cu privire la efectele încetării curgerii prescripţiei, în art. 17, al. 1, se prevede: "Când o procedură a fost introdusă potrivit art. 13, 14 şi 15 sau 16 înainte de expirarea termenului de prescripţie, acesta este considerat a fi continuat să curgă dacă procedura s-a încheiat fără ca o hotărâre să fi fost pronunţată asupra fondului pricinei."

Proiectul Codului civil[9] menţionează, de asemenea cererea de chemare în judecată şi de arbitrare printre actele întreruptive de prescripţie. Reglementarea preconizată de autorii proiectului este însă vădit mai completă decât cea din Decretul nr. 167/11958. Ne mărginim însă să reproducem doar prevederile referitoare la efectele întreruperii prescripţiei, cuprinse în art. 1976. Astfel, potrivit al. 1 "Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere"; potrivit al. 2 "După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel"; iar potrivit al. 3 "În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea nu a rămas definitivă sau, după caz, irevocabilă."

2. Precizări doctrinare referitoare la prevederile Decretului nr. 167/1958. În literatura noastră de specialitate nu s-a contestat nici un moment calificarea cererii de chemare în judecată (de arbitrare)[10] ca fiind un act întreruptiv de prescripţie. S-au făcut însă, în mod constant, aceleaşi precizări cu privire la acest caz particular de întrerupere a prescripţiei.

Astfel, în art. 17, al. 2, din Decretul nr. 167/1958 se prevede doar că "După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie", fără a se specifica dacă această nouă prescripţie trebuie să fie de acelaşi fel cu cea întreruptă sau dacă poate fi diferită de aceasta din urmă. În schimb, aşa cum am arătat deja, în proiectul Codului civil (art1976, al. 2), se prevede că "După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel". Lipsa sintagmei "de acelaşi fel" din reglementarea cuprinsă în Decretul nr. 167/1958, a permis ca, doctrinar, cererea de chemare în judecată ori de arbitrare să fie calificate, fără rezerve, drept acte întreruptive de prescripţie, având ca particularitate faptul că după întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune începe să curgă un nou termen de prescripţie dar de alt fel, respectiv termenul de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită. Prin urmare, cele două termene de prescripţie diferă prin obiectul lor. Aceasta deoarece, aşa cum s-a arătat, dreptul la acţiune este consumat prin recunoaşterea pretenţiei şi obligarea la satisfacerea ei şi, în consecinţă, înlocuit de dreptul de a cere executarea silită a hotărârii judecătoreşti sau arbitrale.[11]

Pe de altă parte, deoarece efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată se produce numai dacă aceasta a fost admisă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a apreciat că întreruperea prescripţiei determinată de o astfel de cerere este doar provizorie, fiind condiţionată de admiterea cererii prin hotărâre judecătorească. De aceea s-a spus, spre pildă, că în ipoteza cererii de chemare în judecată "efectele întreruperii se produc definitiv, pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere în fond a cererii; aceasta însemnează că între data sesizării instanţei şi data rămânerii definitive (irevocabile) a hotărârii judecătoreşti, întreruperea prescripţiei extinctive este numai provizorie, mai exact condiţionată de admiterea cererii şi rămânerea definitivă a hotărârii..."[12]

Într-o altă opinie, ce a rămas se pare izolată, fără a se nega efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată, s-a apreciat că deoarece după momentul încetării întreruperii provizorii prescripţia este considerată ca fiind nicicând întreruptă, în calculul termenului de prescripţie fiind inclus şi termenul cât prescripţia a fost întreruptă provizoriu, este de preferat ca această situaţie să fie caracterizată prin sintagma "întrerupere fictivă" decât prin aceea de întrerupere provizorie[13].

3. Observaţii. În primul rând, aşa cum rezultă din prevederile art. 17, al. 1, din Decretul nr. 167/1958 şi din prevederile art. 1867 C. civ., ştergerea timpului scurs din momentul în care s-a născut dreptul la acţiune şi a început să curgă termenul de prescripţie şi până în momentul în care a intervenit actul întreruptiv de prescripţie, este de esenţa efectului întreruperii prescripţiei. Or, după cum lesne se poate observa, în cazul cererii de chemare în judecată ori de arbitrare, consecinţa care se produce, odată cu introducerea acestora, constă în oprirea curgerii termenului de prescripţie, ceea ce face ca acest caz de întrerupere, prin efectul său imediat, să se apropie mai degrabă de suspendarea prescripţiei. De altfel, în literatura de specialitate care a precedat şi pregătit elaborarea Decretului nr. 167/1958, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată şi actul începător de executare silită, după ce au fost săvârşite, îşi continuă efectele "suspendând astfel prescripţia pe toată durata procedurii, până la rămânerea definitivă a hotărârii sau a actului cu care se încheie executarea."[14] Efectul final diferă însă în funcţie de mersul judecăţii. Astfel, dacă cererea se va fi perimat, se va respinge, se va fi renunţat la ea ori va fi anulată, prescripţia va fi privită ca şi când nu s-ar fi oprit niciodată, deci termenul de prescripţie, în situaţiile menţionate, va curge nu de acolo de unde s-a oprit - ca în cazul suspendării - ci ca şi când nu s-ar fi oprit.

Aşa fiind, dacă, de exemplu, cererea se va fi perimat, reclamantul va putea introduce o nouă cerere numai înăuntrul termenului de prescripţie calculat din momentul în care s-a născut dreptul la acţiune, deci nu din momentul în care a devenit irevocabilă hotărârea de constatare a perimării.[15] În schimb, atunci când cererea de chemare în judecată este admisă prin hotărâre definitivă sau irevocabilă, cursul prescripţiei este întrerupt, aşa cum rezultă din art. 17, al. 3, din Decretul nr. 167/1958 şi art. 1868 C. civ., ceea ce înseamnă că timpul scurs din termenul de prescripţie ar trebui să se şteargă, aşa cum prevede acelaşi art. 17 în al. 1 şi că, cel puţin teoretic, ar trebui să curgă un nou termen de prescripţie tot a dreptului la acţiune. Practic însă, pe de o parte, puterea lucrului judecat face inadmisibilă o nouă acţiune şi inutilă curgerea unui nou termen de prescripţie; iar, pe de altă parte, atunci când termenul de prescripţie a dreptul de a cere executarea silită a hotărârii judecătoreşti este egal sau mai mare decât termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, această teoretic posibilă consecinţă a hotărârii judecătoreşti este lipsită de orice efect, întrucât, la data prescrierii dreptului de a cere executarea silită, în situaţiile arătate, este prescris şi noul drept la acţiune, ceea ce face ca dreptul subiectiv să fie definitiv compromis[16]. Efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată, caracterizat prin ştergerea timpului scurs înainte ca aceasta să devină irevocabilă, pare însă a nu se produce nici atunci când termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este mai scurt decât termenul de prescripţie a dreptului la acţiune. Aşa, spre pildă, s-a arătat că în cazul unei acţiuni reale confesorii, prescriptibilă în 30 de ani, dacă se va prescrie dreptul de a cere executarea silită, prin expirarea termenului de 10 ani, prevăzut de art. 405 C. proc. civ., fără a se fi împlinit termenul de 30 de ani pentru prescripţia dreptului la acţiune, titularul dreptului subiectiv încălcat - spre pildă, titularul unui drept de servitute - poate introduce o nouă cerere de chemare în judecată în scopul obţinerii unui nou titlu executoriu, însă numai în intervalul de timp care a mai rămas pentru împlinirea prescripţiei de 30 de ani, care a început să curgă de la data când dreptul de servitute a fost încălcat.[17] Or, dacă perioada de timp scursă din momentul în care a început să curgă prescripţia şi până în momentul admiterii cererii s-ar fi şters, nu ar mai fi fost cazul ca noua cerere să se introducă "numai în intervalul de timp care a mai rămas pentru împlinirea prescripţiei de 30 de ani". Explicaţia care s-a dat acestei soluţii ce contravine unei trăsături ce ţine de esenţa întreruperii prescripţiei, este aceea că atâta timp cât "nu s-a executat integral obligaţia cuprinsă în titlul executoriu, întreruperea prescripţiei continuă să fie tot provizorie", întrucât, "dacă dreptul de a cere executarea silită nu este exercitat şi se stinge prin prescripţie, hotărârea judecătorească îşi pierde puterea executorie (ca şi autoritatea de lucru judecat), caz în care nici prescripţia dreptului la acţiune nu mai poate fi considerată drept întreruptă."[18] Aşa fiind, se pare că întreruperea prescripţiei prin însăşi cererea de chemare în judecată nu este, practic, niciodată definitivă sau, mai corect spus, că cererea de chemare în judecată nu are niciodată efectele unui veritabil act de întrerupere a prescripţiei extinctive, întrucât nu şterge nici o prescripţie începută. Ea apare, mai degrabă, ca un act ce provoacă o încetare a curgerii termenului de prescripţie, pe toată durata procesului, inclusiv pe durata termenelor de apel ori recurs, sau, dacă este cazul, a soluţionării cererii de apel sau/şi recurs.[19]

În al doilea rând, începerea curgerii unui nou termen de prescripţie este, de asemenea, tot de esenţa efectului întreruperii prescripţiei. Problema care se ridică însă este aceea de a şti dacă noul termen sau noua prescripţie trebuie să fie de acelaşi fel cu cea care s-a întrerupt, sau dacă cele două prescripţii pot avea un obiect diferit, în speţă prima dreptul la acţiune iar cea de a doua dreptul de a cere executarea silită, aşa cum se susţine pentru situaţia care o discutăm. După părerea noastră, identitatea naturii celor două prescripţii sau a celor două termene de prescripţie este, de asemenea, de esenţa întreruperii prescripţiei. Este o susţinere care se adevereşte, fără putinţă de tăgadă, în cazul întreruperii prescripţiei prin "recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia" (art. 16, al. 1, lit. a, din Decretul nr. 167/1958). O astfel de recunoaştere face ca, de drept, de la data survenirii ei, termenul scurs din prescripţia dreptului la acţiune să se şteargă şi, concomitent, să înceapă un nou şi integral termen de prescripţie, tot a dreptului la acţiune, adică o prescripţie de acelaşi fel cu cea care s-a întrerupt. De altfel, aşa cum am mai arătat, proiectul de Cod civil ţine seama, în parte, de această realitate atunci când prin art. 1976 (2) dispune că "După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel". Cu toate acestea şi în proiect, la fel ca şi în actuala reglementare, cererea de chemare în judecată este privită ca un act întreruptiv de prescripţie, în ciuda faptului că, aşa cum s-a arătat, în mod repetat, noua prescripţie priveşte dreptul de a cere executarea silită, în vreme ce aceea care s-a întrerupt privea dreptul la acţiune.

În al treilea rând, mai putem observa că în situaţia cererii de chemare în judecată admisă prin hotărâre judecătorească, nici nu este nevoie să se recurgă la "artificiul" întreruperii prescripţiei. Aceasta deoarece aşa-zisul moment în care intervine "întreruperea definitivă" a prescripţiei dreptului la acţiune, adică momentul în care hotărârea judecătorească a rămas definitivă sau, după caz, a devenit irevocabilă şi, prin urmare, este susceptibilă de executare silită[20], constituie, în fapt şi în drept, momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită. Este ceea, de altfel, rezultă din art. 405 (2) C. proc. civ., în care se dispune "Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită".

În sfârşit, actuala reglementare privitoare la executarea silită a hotărârilor judecătoreşti (art. 376-377 C.pr.civ.) nu mai îngăduie interpretarea potrivit căreia dreptul la acţiune este înlocuit de dreptul de a cere executarea silită şi, pe cale de consecinţă, prescripţia dreptului la acţiune este înlocuită de prescripţia dreptului de a cere executarea silită, ca urmare a întreruperii primeia dintre ele. Este concluzia care se desprinde din faptul că momentul în care se naşte dreptul de a cere executarea silită nu corespunde cu momentul în care intervine "întreruperea definitivă" a prescripţiei dreptului la acţiune, în sensul că dreptul la acţiune subzistă şi după ce s-a născut dreptul de a cere executarea silită şi a început să curgă termenul său de prescripţie. Spre pildă, în cazul unei hotărâri judecătoreşti care a fost dată în primă instanţă fără drept de apel - hotărâre definitivă -, dreptul de a cere executarea silită se naşte de îndată, fără ca dreptul la acţiune să înceteze înainte de a expira termenul de recurs sau înainte de a se termina judecarea recursului, adică înainte ca hotărârea să devină irevocabilă.

În consecinţă, după părerea noastră, cererea de chemare în judecată este departe de a produce efectele unui act întreruptiv de prescripţie. De aceea, apreciem că, atât de lege lata cât şi de lege ferenda, recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui acţiune se prescrie apare ca fiind singurul caz veritabil de întrerupere a prescripţiei dreptului la acţiune.

4. Sugestie de calificare a cererii de chemare în judecată în raport cu prescripţia extinctivă. Includerea cererii de chemare în judecată în categoria actelor întreruptive de prescripţie este, mai întâi, urmarea insuficientei desprinderi a legiuitorului din 1958 de dispoziţiile Codului civil, unde întreruperea prescripţiei extinctive şi celei achizitive sunt reglementate laolaltă.[21] Mai apoi, tratarea cererii de chemare în judecată ca un act întreruptiv de prescripţie, în condiţiile în care după admiterea cererii curge un termen de prescripţie de alt fel decât acela care s-a întrerupt, este şi o consecinţă a concepţiei doctrinare potrivit căreia judecarea cererii şi executarea silită sunt, în cele din urmă, sunt două părţi distincte ale aceleiaşi instituţii şi anume a acţiunii civile, concepută ca un ansamblu de mijloace legale destinate realizării dreptului subiectiv.[22] Aşa fiind, existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive sau irevocabile determină o modificare în conţinutul dreptului la acţiune întrucât acest drept, "sub prima sa formă aceea de acţiune în obligare sau condamnare, fiind consumat prin exercitarea lui, este înlocuit, de la data rămânerii definitive a hotărârii, prin dreptul la acţiune, sub a doua sa formă, aceea de acţiune în executare."[23]

Dar, dacă este aşa, ne îngăduim să observăm că hotărârea judecătorească de admitere a cererii şi nu însăşi cererea de chemare în judecată este aceea care întrerupe prescripţia dreptului la acţiune în prima sa formă şi, în consecinţă, face ca, pe de o parte, timpul scurs anterior să nu mai conteze, iar, pe de altă parte, să curgă un nou termen de prescripţie, acela al dreptului de a cere executarea silită. Cererea de chemare în judecată, prin ea însăşi şi indiferent de soarta ei, produce invariabil acelaşi efect: opreşte, de îndată, cursul prescripţiei pe timpul judecării ei. De altfel, trebuie remarcat că acest efect al cererii de chemare în judecată este evocat sugestiv în art. 1868, al. 2, C. civ., care dispune: "În cazul acesta (în cazul introducerii unei cereri de chemare în judecată p. n.) nici o prescripţie nu poate curge de la formarea cererii de chemare în judecată şi până la pronunţarea unei asemenea hotărâri."; altfel spus, cursul prescripţiei este oprit pe toată durata judecării cererii. Aşa fiind, se pare că atunci când se referă la întreruperea prescripţiei extinctive prin cererea de chemare în judecată, legiuitorul se depărtează de la înţelesul strict juridic pe care el însuşi îl conferă acestei noţiuni şi acordă prioritate semnificaţiei semantice a cuvântului, aceea de oprire, chiar şi numai provizorie, a unei anumite operaţiuni sau acţiuni. Căci, aşa cum am mai arătat, ceea ce se întâmplă cu adevărat în privinţa prescripţiei extinctive în cazul introducerii unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare se rezumă la faptul că prescripţia este oprită şi deci termenul ei nu se poate împlini pe toată durata soluţionării cererii, inclusiv în faza exercitării căilor de atac, indiferent cât ar dura aceasta. Altfel, dacă termenul ar curge în continuare şi prescripţia s-ar împlini în timpul procesului, de multe ori, acesta nu ar putea fi finalizat datorită prescrierii acţiunii pe timpul desfăşurării sale.

Prin urmare, pentru a evoca consecinţa introducerii unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare asupra termenului de prescripţie extinctivă, ne apare ca fiind mai indicată exprimarea încetarea cursului prescripţiei sau, eventual, încetarea curgerii termenului de prescripţie, care sunt folosite, aşa cum am arătat şi în prevederile Convenţiei asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, pentru a desemna consecinţele actelor introductive a unei proceduri judiciare asupra termenului de prescripţie extinctivă[24]. Desigur că soarta acestei încetări va depinde de mersul judecăţii, în sensul că atunci când cererea va fi admisă prin hotărâre irevocabilă problema prescripţiei dreptului la acţiune nu se va mai ridica, iar atunci când cererea va fi respinsă, se va fi perimat ori se va fi renunţat la ea, prescripţia va fi considerată ca şi cum nu ar fi încetat niciodată.[25]

5. Cererea de chemare în judecată în cazul prescripţiei achizitive. Cât priveşte prescripţia achizitivă, cererea de chemare în judecată pentru revendicarea bunului supus uzucapiunii are, pe de o parte, acelaşi efect de încetare a cursului prescripţiei achizitive pe durata judecării cererii, dar, pe de altă parte, poate fi şi un veritabil act de întrerupere a prescripţiei. Aceasta deoarece, atunci când cererea de chemare în judecată pentru revendicarea bunului a fost respinsă, anulată, s-a perimat ori s-a renunţat la ea, vechea prescripţie achizitivă îşi continuă cursul ca şi cum nu s-ar fi oprit nici un moment, întrucât posesia exercitată de terţ redevine retroactiv utilă pentru acesta.[26] În schimb, atunci când cererea este admisă, deci atunci când posesorul uzucapant a pierdut procesul în favoarea celui care revendică bunul, însă hotărârea nu este pusă în executare şi pârâtul rămâne în continuare în posesia acestuia, fiind posesor de rea-credinţă, un nou termen de prescripţie achizitivă începe să curgă în favoarea lui de la data când a devenit irevocabilă hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii (cererii) în revendicare. Concomitent, posesia exercitată anterior este lipsită de efecte, ceea ce înseamnă că şi termenul de uzucapiune scurs anterior se şterge, adică posesorul nu se mai poate prevala de el pentru a invoca uzucapiunea[27]. Este ceea ce, de altfel, rezultă din art. 1849 C. civ. , care dispune că: "Posesiunea este întreruptă prin modurile şi după regulile prescrise în articolele 1863-1873."; şi din art. 1867, partea finală, care dispune că, în situaţia unei întreruperi naturale ori civile "acea prescripţie nu mai poate fi continuată."

 

 

[1] Sublinierile din text ne aparţin.

[2] La data elaborării Decretului nu se făcea distincţie între hotărârile judecătoreşti definitive şi cele irevocabile.

[3] Am reprodus textele Decretului nr. 167/1958 astfel cum ele au fost redactate iniţial, fără a ţine seama de modificările aduse, între timp, Codului de procedură civilă, cât priveşte executarea silită. Deoarece prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu formează obiect al preocupărilor noastre, ne rezumăm să menţionăm aici că prescripţia dreptului de a cere executarea silită este reglementată în detaliu prin art. 405, 4051, 4052, 4053, C. proc. civ.

[4] Prin art. 26, Decretul nr. 167/1958 s-au abrogat şi înlocuit dispoziţiile legale contrare prevederilor sale, inclusiv cele din Codul civil.

[5] În acest sens, D. Alexandresco arăta că "Legiuitorul nostru se ocupă fără nici o ordine, în ultimul titlu al codului civil (cartea III, tit. XX), atât despre prescripţia achizitivă cât şi despre cea extinctivă sau liberatorie." (vezi D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, "SOCEC & Co., Bucureşti, 1915, p. 49.

[6] Hotărâre irevocabilă.

[7] Convenţia a fost încheiată la New York la 14 iunie 1974 şi a fost modificată prin Protocolul încheiat la Viena la 11 aprilie 1980. România a aderat la această convenţie prin legea nr. 24/1992, publicată în M. Of. nr. 46 din 20 martie 1992.

[8] Prevederi referitoare la încetarea curgerii prescripţiei se mai găsesc şi în art. 14, 15, 16.

[9] Avem în vedere varianta publicată în Curierul Judiciar nr. 3/2004.

[10] Întrucât problema întreruperii termenului de prescripţie se pune şi se rezolvă în acelaşi mod, atât în cazul cererii de chemare în judecată cât şi în cazul cererii de arbitrare, uneori, în text, vom face referire numai la cererea de chemare în judecată.

[11] M. Nicolae. Prescripţia extinctivă, Ed. "Rosetti", 2004, p. 449. Ne rezumăm la a cita numai această lucrare, întrucât este cea mai recentă şi exprimă explicit şi complet opinia îndeobşte împărtăşită de doctrina contemporană, în privinţa problemei pe care o discutăm.

[12] Idem p. 550

[13] A se vedea P. Ciacli, în M. Mureşan, P. Ciacli, Drept civil. Partea Generală, Ed. "Cordial LEX", Cluj-Napoca, 2001, p. 272.

[14] M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări legale, în Studii şi cercetări juridice, 1956, p. 278.

[15] Deoarece, în vechea reglementare, perimarea opera numai la cerere, art. 1891 C. civ., promova soluţia potrivit căreia "Instanţele începute şi delăsate se vor prescrie, în lipsă de cerere de perempţiune, prin 30 de ani socotiţi de la cel după urmă act de procedură, oricare ar fi termenul de prescripţie al acţiunilor în urma căror se vor fi început acele instanţe." În acest caz, cu adevărat, avea loc atât o întrerupere a prescripţiei extinctive cât şi o intervertire a acestui termen, indiferent care ar fi fost durata lui, în unul de 30 de ani.

[16] A se vedea M. Nicolae, op. cit. p. 550. Precizăm însă că autorul se referă la termenul de prescripţie iniţial şi nu la un eventual nou termen de prescripţie.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem. După cum se poate observa, autorul îşi fundamentează argumentaţia pe ideea că încetarea puterii executorii a hotărârii judecătoreşti semnifică şi o încetare a puterii de lucru judecat a acesteia. Înainte de modificarea Codului de procedură civilă prin O. U. G. nr. 138/2000, această idee avea un suport de necontestat în prevederile art. 404 C. proc. civ., potrivit cărora prescrierea dreptului de a cere executarea silită însemna şi o încetare a puterii lucrului judecat. Însă, art. 405 (3) C. proc. civ., care reglementează actualmente efectul prescrierii dreptului de a cere executarea silită, dispune doar că "Prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie", ceea ce ne determină să ne întrebăm dacă se mai poate susţine că încetarea puterii executorii a hotărârii a hotărârii judecătoreşti mai semnifică şi o încetare a puterii de lucru judecat a acesteia.

[19] Nu există nici un impediment în a merge mai departe, pentru a susţine că această încetare a cursului prescripţiei se extinde şi pe perioada termenului de introducere a cererii de revizuire ori a contestaţiei în anulare precum şi pe perioada judecării acestora.

[20] Potrivit art. 374 (1) C. proc civ. "Nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu este investită cu formula executorie ..."; potrivit art. 376 (1) C. proc. civ. "Se investesc cu formulă executorie hotărârile care au rămas definitive sau au devenit irevocabile ...". Hotărârile definitive sunt cele arătate în art. 377 (1), iar cele irevocabile sunt cele arătate în art. 377 (2) C. proc civ. Potrivit art. 405 (2) C. proc. civ., "Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acere executarea silită." Or, aceasta înseamnă că în cazul hotărârilor prevăzute la art. 377 (1) C. proc. civ., termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită curge de la data când hotărârea a rămas definitivă. Pentru o seamă de observaţii critice justificate la adresa acestei reglementări, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 189-190.

[21] Prevederile Codului civil fac distincţie între întreruperea naturală (art. 1864) şi întreruperea civilă (art. 1865). Doctrinar s-a precizat însă că întreruperea naturală nu se aplică, în genere, decât prescripţiei achizitive, pe când întreruperea civilă se aplică la orice fel de prescripţie (în acest sens, vezi D. Alexandresco, op. cit, p. 144-145. Se pare însă că autorii clasici, atunci când au definit întreruperea prescripţiei, au avut în vedere, cu precădere, prescripţia achizitivă. Astfel, M. Planiol definea întreruperea prescripţiei ca fiind: "Survenirea unei împrejurări care, desfiinţând una din cele două condiţii esenţiale ale prescripţiei (permanenţa posesiunei, inacţiunea proprietarului), face ca tot timpul, care a curs mai înainte, să fie de prisos." (citat după D. Alexandresco, op. cit. p. 143).

[22] Vezi M. Eliescu, op. cit. p. 236, precum şi autorii evocaţi acolo.

[23] Ibidem.

[24] Trebuie însă să observăm că în Convenţie, sub aceeaşi denumire - încetarea curgerii termenului iniţial - se reglementează şi situaţia în care "debitorul recunoaşte în scris obligaţia sa faţă de creditor", făcându-se însă precizarea că în acest caz "... un nou termen de prescripţie de 4 ani începe să curgă de la zisa recunoaştere"; pe de altă parte, tot sub denumirea de încetare, în art. 21 se reglementează şi situaţia suspendării prescripţiei extinctive datorită unui caz de forţă majoră. Din punct de vedere al terminologiei folosite, este, după părerea noastră, o reglementare mai rezonabilă decât cea din dreptul nostru. Aceasta deoarece, mai întâi, nu se vorbeşte despre ştergerea termenului de prescripţie scurs până la data încetării prescripţiei, ceea ce permite ca atât cererea introductivă a unei proceduri judiciare sau de arbitraj să fie tratate sub aceeaşi denumire. Mai apoi, fiindcă, în realitate, atât întreruperea cât şi suspendarea au, în cale din urmă acelaşi efect, respectiv încetarea cursului prescripţiei, ce e drept, cu consecinţe diferite.

[25] Aşa cum am mai spus, prin efectul său imediat cererea de chemare în judecată se apropie de suspendarea prescripţiei. Pentru a evita însă orice posibilă confuzie, nu am sugerat ca pentru desemnarea acest efect să se folosească cuvântul suspendare ci l-am preferat pe acela de încetare.

[26] În acest sens, vezi I. Lulă, Opinii privitoare la posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar, în "Dreptul", nr. 4/2002, p. 79.

[27] Tocmai datorită acestui efect, acţiunea în revendicare a fost, uneori, calificată doctrinar ca fiind un act de conservare (vezi D. Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar, în "Dreptul"nr. 11/1998, p. 23-30).

 

« Back