Num─ârul 1 / 2005

 

 

Journées internationales de la Société d'histoire du droit (Toulouse, 1-3 iunie 2005)

 

Zilele internaţionale ale Société d'histoire de droit s-a desfăşurat anul acesta în Franţa. Tema aleasă, deşi surprinzătoare la prima vedere: „Istoria istoriei dreptului", a fost una binevenită. D-na prof. Anne Lefebvre-Teillard, preşedinta societăţii, a arătat în deschidere că reflexia asupra propriei discipline era necesară într-un moment în care tendinţa de unificare europeană reclamă participarea istoricilor dreptului, cu experienţa acestora în materie. Decanul facultăţii de drept locale, d-nul Bernard Beignier, argumenta de altfel - citându-l pe regretatul Bruno Oppetit - că de multe ori dreptul contemporan resuscitează inconştient instituţii antice. Locaţia congresului a fost inspirat aleasă la Toulouse, oraşul natal al romanistului Jacques Cujas şi în care este înmormântat Sf. Toma d'Aquino; ca amănunt: facultatea de drept a fost înfiinţată în 1229, fondatorii motivând că puterea este generată de cultură.

Prima lucrare din data de 1 iunie a aparţinut d-lui. Gérard Guyon, profesor la Unversitatea Bordeaux IV: „Invenţia erudită benedictină (mauristă) a istoriei dreptului". Călugării benedictini au jucat, după cum se ştie, un rol important în societatea vest europeană: purtători de cultură, repere pentru spiritualitatea religioasă, factori de coagulare a populaţiilor, ocrotitori ai săracilor şi artişti, au creat tipul occidental de mănăstire. Una din preocupările intelectuale le-a fost rescrierea istoriei Europei, pentru a-şi justifica dominaţia ordinului lor şi stăpânirea averilor de care dispuneau. Scopul iniţial a fost însă depăşit, apărând o reală cercetare ştiinţifică. În acest cadru, vorbitorul s-a concentrat asupra personalităţii lui Jean Mabillon (1632-1707), fondatorul ştiinţei diplomaţiei; acesta a avut o importanţă deosebită pentru apariţia şi dezvoltarea istoriei dreptului în cadrul mănăstirilor, disciplină ce a depăşit mai apoi respectivul cadru.

D-nul. Jean-Louis Thireau, profesor la Universitatea Paris I, s-a concentrat asupra rolului jucat de Eusèbe de Laurière. Activitatea sa a început în a doua jumătate a sec. XVII - perioadă în care doctrinarii fiind eminamente practicieni, preocupările istorice erau lăsate deoparte. Deşi intră în avocatură în 1679, pasiunea sa pentru istorie îl determină să scrie o primă lucrare intitulată „L'origine du droit de nantissement". În 1699 întocmeşte prefaţa pentru culegerea de cutume a Parisului, încercând să studieze originile dreptului francez. În 1707 publică o nouă ediţie a „Instituţiilor cutumiare" ale lui Loysel, pe care în realitate le rescrie. Cea mai importantă contribuţie a sa a fost iniţierea publicării ordonaţelor regale. Principala sa teză este necesitatea întoarcerii la izvoare (remonter aux sources), pentru a putea studia istoria dreptului cutumiar francez şi a studia pe cel atunci existent. De Laurière consideră cutumele franceze distincte de dreptul roman şi de cel germanic; argumentul său porneşte de la distrugerea de către feudalitate a sistemelor anterioare, prin instaurarea servituţii.

Din nou întoarcerea la izvoare, plus îmbătrânirea Codului Napoléon şi promulgarea în 1896 a codului german (BGB) au fost principalele coordonate contextuale în care s-au desfăşurat „Orientările istoriografiei dreptului privat între 1850 şi 1950". Dl. profesor Jean Hilaire (Universitatea Paris II) a arătat cum cercetările s-au desfăşurat pornind de la articolele lui Klimrath ce incitau la istoria dreptului, de la harta Franţei cutumiare realizată de Warnkoenig în 1853 şi de la ideile lui von Savigny. Toţi cei enumeraţi insistă pe apelul la izvoare. Vorbitorul a trecut în revistă apoi pe cei mai importanţi istorici ai dreptului francez, punctându-le orientările şi contribuţiile: Minier, Viollet, Brissaud, Esmein, Olivier Martin, Jean Yver, Aubenas, Ourliac, Tisset. Cel mai important segment este considerat a fi perioada 1880-1950. Instaurarea primului guvern de orientare socialistă în Franţa aduce o serie de schimbări; în plan juridic, acum se pun în mişcare cercetări juridice întemeiate pe observarea atentă a aspectelor de istoria dreptului. Această situaţie duce la mari progrese ştiinţifice între 1920 şi 1950. Dl. Hilaire a concluzionat identificând un secol de cercetări fecunde ce au creat un cadru propice pentru propuneri de reglementare, cadru iniţiat de direcţiile Klimrath.

Mai remarcăm pentru această primă şedinţă de lucru comunicarea d-nei. Gigliola di Renzo-Villata, profesoară la Universitatea din Milano şi având ca temă: „Gabriele Verri şi învăţământul istoriei dreptului în Lombardia".

Datorită abundenţei de participanţi, lucrările din data de 2 iunie s-a desfăşurat în două sesiuni paralele. Dl. Hans Ankum, profesor al Universităţii din Amsterdam, a abordat o interesantă problemă de drept roman: „Cod 8.19.1: un frumos rescript al lui Alexandru Sever". Este vorba de o soluţie ingenioasă dată în materie ipotecară. Cercetarea profesorului Ankum este valoroasă, căci Codex-ul iustinian (în care se află 85% dintre rescripte) nu redă decât consultaţia dată de împărat - lăsând la luminile cercetătorului să deducă starea de fapt.

Dl. Frédéric Audren, doctorand la Paris, a propus o prezentare cu tema „Inventarea geografiei cutumiare. Cultură geografică şi timp istoric la Henri Klimrath". Celebrul istoric al dreptului francez (profesor la Paris la sfărşitul sec. XVIII) era implicat între 1820-1830 în cercetările geografice, pe baza cărora a elaborat hărţi juridice - în care însă nu face diferenţă între ţările de drept scris şi cele de drept cutumiar. Dl. Audren a evidenţiat formaţia lui Klimrath (influenţat de şcoala istorică şi de saint-simonieni), arătând că o caracteristică importantă a operei sale este apelul la ştiinţele sociale. Discuţiile care au urmat comunicării au evidenţiat două aspecte: harta lui Klimrath precede cartografia administrativă realizată de revoluţia din 1789; aceeaşi harta arată că Franţa era extrem de divizată înainte de 1789.

De activitatea în anasamblu a lui Henri Klimrath s-a ocupat conferinţa d-lui. Philippe Nelidoff, profesor la Universitatea Toulouse I: „Primii istorici ai dreptului toulouseni (1850-1904)".

Controversata personalitate a lui Julien Bonnecase a fost analizată de dl. Nader Hakim, conferenţiar la Universitatea din Bordeaux. Activitatea lui Bonnecase se înscrie în curentul favorabil istoriei dreptului de după 1850. Era un moment asemănător cu cel pe care îl trăim acum, în care atare cercetări erau văzute ca inseparabile de analizele de drept civil - tendinţă ilustrată de Marcel Planiol, Eugène Gaudemet etc. Influenţat de ideile lui Gény (în privinţa metodei de cercetare), ale lui Saleilles (preocuparea pentru istorie), Hauriou şi Beudant, este un continuator al şcolii ştiinţifice. Se preocupă de istoria doctrinelor privatiste, direcţie în care publică un prim studiu în 1912, asupra lui Athanase Jourdain. Principalele idei ale lui Bonnecase se găsesc în cartea sa „Şcoala exegezei în dreptul civil", iar prestigiul de istoric al dreptului francez i se întemeiază pe „Gândirea juridică franceză din 1804 până în zilele noastre" (1933). În mod surprinzător, Bonnecase se întoarce în a doua parte a vieţii sale în direcţia apărării codului civil. După ce se pronunţase anterior pentru cercetarea ştiinţifică eliberată de imuabilitatea literei legii, acum se opune dreptului social şi consideră codul un scut al individului faţă de presiunile grupurilor de interese. Astfel, în mod surprinzător, îşi reneagă ideile anterioare şi ajunge să reabiliteze pe Demelombe - civilist pe care anterior îl calificase drept campion al şcolii exegezei. Bonnecase este însă important pentru că a oferit o sistematizare a istoriei dreptului, a ideilor ce o străbat; a identificat existenţa unei şcoli (exegeza) prin care se poate explica ştiinţa dreptului francez din sec. XIX; s-a preocupat de fixarea memoriei jurisconsulţilor; a eliberat ştiinţa juridică de povara codului îmbătrânit.

Cu deosebit interes a fost urmărită comunicarea d-lui. Robert Feenstra, profesor consultant al Universităţii din Leiden, Olanda. Sub titlul „Istoria unei reviste de istoria dreptului", dl. Feenstra a prezentat apariţia, evoluţia şi stadiul actual al uneia din cele mai importante publicaţii în domeniu : Tijdschrift für Rechtsgeschiedeniss (Revue d'histoire du droit, Legal history review). După cum sugerează şi titlul trilingv, fondatorii revistei au intenţionat - la finele primului război mondial - să încurajeze cooperarea internaţională în istoria dreptului, pentru a întâmpina problemele cu care se va confrunta dreptul pozitiv. O menţiune specială pentru vorbitor, care este nu numai unul dintre cei mai de seamă cercetători în branşă, dar şi membru în colegiul redacţional al sus-numitei reviste din 1954.

O perspectivă interesantă a fost relevată de dl. Christian Chêne, profesor la Universitatea Paris V: istoria dreptului realizată prin biografia juriştilor. Astfel a procedat în sec. XIX Charles Guillaume Hello: istoria este o lecţie, astfel că în 1832 îşi pune problema de a alege o figură care să fie emblematică pentru vremurile dificile de atunci. O găseşte analizând viaţa şi activitatea cancelarului Michel d'Hôpital. Similar procedează în continuare şi pentru alţi jurisconsulţi: Malesherbes, Portalis, Dumoulin etc. Teoretic, Hello consideră că unitatea statului duce la unitatea puterii şi astfel se ajunge la unitatea legii; de pe această poziţie respinge ideile lui Savigny dezvoltate în cadrul unui stat federativ. A luptat pentru constituţionalism, drepturile omului şi pentru libertate mai degrabă decât pentru egalitate.

Comunicarea prezentată de dl. Mircea-Dan Bocşan, lector la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, a fost ocazionată de împlinirea a 80 de ani de la dispariţia lui Dimitrie Alexandresco. Vorbitorul a arătat contribuţia esenţială a lui Alexandresco la dezvoltarea unui drept civil român original, prin valorificarea istoriei vechiului nostru drept şi a metodei comparatiste. Profesorul ieşean a încercat să recupereze tradiţia juridică abandonată de codul de la 1865 şi, rămânând permanent conectat la dreptul francez (la şcoala căruia s-a format), să facă legislaţia în mare parte împrumutată adaptabilă la contextul autohton.

Personalitatea lui Marcel Planiol, care a influenţat atât de mult civiliştii clasici români, a fost evocată de d-na. Marie-Yvonne Crepin de la Universitatea Rennes I. Am avut astfel prilejul de a-l cunoaşte în calitate de istoric al dreptului. Planiol a fost unul dintre principalii susţinători ai importanţei istoriei juridice în elucidarea chestiunilor de drept pozitiv, iar dintre preocupările sale se detaşează monografia dedicată cutumelor din Bretania.

O deosebită impresie a lăsat comunicarea d-lor. Sylvain Soleil (profesor Universitatea din Rennes, unde este şi director al Centrului de cercetare în istoria dreptului) şi Christophe Camby (doctorand la aceeaşi instituţie). Sub titlul „Istoria dreptului pe riscul cuvintelor. Filosofia limbajului, lingvistică şi metodologie", s-a exemplificat teza conform căreia sensul noţiunilor juridice trebuie atent urmărit în diferite epoci, pentru a înlătura orice confuzie instituţională şi conceptuală.

În ultima zi, 3 iunie, am remarcat prezentările d-lor.: Laurens Winkel, profesor la Universitatea „Erasmus" din Rotterdam, intitulată „Şcoală istorică, neoumanism şi postmodernism, aprecierea lui Quintus Mucius Scaevola ca fondator al dreptului roman"; Jean-Louis Halperin, profesor la Ecole normale supérieure din Paris, asupra primei generaţii de profesori agregaţi în istoria dreptului din Franţa, şi, cea a d-lui. Fred Stevens, profesor la Universitatea catolică din Leuven, asupra „Istoriei dreptului şi naţionalismului în Belgia". Dl. Fernando de Arvizu, profesor la Universitatea Léon, a prezentat o consideraţie retrospectivă asupra polemicii din Spania privind istoria dreptului., iar dl. Gian Savino Pene-Vidari, profesor la Unviersitatea din Torino, a oferit o panoramă a revistelor italiene de istoria dreptului. Interesantă şi elegant redactată a fost comunicarea d-lui. Rui de Figueiredo Marcos, profesor la Universitatea din Coimbra, Portugalia, intitulată „Reflexii cu privire la înţelegerea actuală a istoriei dreptului"; păcat de franceza deficitară în care vorbitorul s-a exprimat şi de proasta gestiune a timpului ce i-a fost alocat.

Conferinţa de închidere a aparţinut d-lui. Raoul van Caenegem, profesor consultant al Universităţii din Gand, Belgia. Sub titlul „Consideraţii istorice asupra unificării dreptului european", domnia sa şi-a concentrat analiza asupra dificultăţilor generate de diferenţele dintre sistemul romano-germanic (specific Europei continentale) şi cel de common law (specific Marii Britanii). Două curente se conturează la ora actuală: optimiştii şi scepticii. Unul dintre reprezentanţii primilor este dl. profesor Richard Zimmerman, care a publicat un studiu intitulat „Caracterul european al dreptului englez"; în esenţă, susţine că juriştii englezi s-au familiarizat în timp cu dreptul romano-germanic. Touşi, juriştii continentali nu se interesează de ce se întâmplă în Marea Britanie, în timp ce numai lumea savantă engleză se interesează de dreptul savant continental, nu şi practicienii britanici de jurisprudenţa romano-germanică. Din rândul scepticilor, a fost exemplificată părerea d-lui. prof. Pierre Legrand; în studiul intitulat „Sistemele juridice europene nu converg" (1976), acesta scrie despre existenţa unei diferenţe fundamentale, insurmontabile, ireductibile şi epistemologice.

Analizând cele două curente de opinie, dl.van Caenegem s-a declarat optimist, bazându-se pe două categorii de considerente: juridice şi istorice. Din punctul de vedere juridic, sistemul de comon law a suferit în ultimele decenii câteva modernizări importante ce l-au apropiat de cel continental. De asemenea, există un progres net al teoriei dreptului şi cercetării ştiinţifice. În sec. XVII, nu existau în Anglia facultăţi de drept, învăţământul fiind pur practic; primele facultăţi apar după 1850, iar din 1950 absolvenţii au primit şi diplome - deşi nu erau legal obligaţi în acest sens. Din perspectiva izvoarelor dreptului, locul practicii judiciare a devenit tot mai important pe continent (de la sfârşitul sec. XIX), iar aşa-numitele Acts of Parliament în Anglia nu sunt decât codificări parţiale. Din punctul de vedere istoric, vorbitorul a oferit exemple ce sugerează realizarea de către om a unor lucruri ce păreau inţial imposibile; e.g., unificarea Germaniei era o utopie la 1800 dar a devenit realitate după 1871 - fiind însă dependentă de unitatea naţională şi de necesităţile economice, cu concursul dreptului comun german bazat pe transpunerea practică a dreptului roman.

Dl. van Caenegem s-a întrebat apoi cum ar arăta un cod unic european? A opinat că totul ar trebui să pornească de la substratul roman; a respins în acelaşi timp conceptul de Volksgeist vehiculat de unii jurişti, considrându-l drept pe o fantomă desuetă. În acest sens, a arătat cum dreptul englez a fost la origine un drept agricol feudal, feudalismul fiind adus din Europa de către Wilhelm Cuceritorul. După o perioadă de evoluţie comună pe aceleaşi baze, Europa începe să adopte în practică, din sec. XIII, dreptul roman; între timp, instanţele engleze au practicat liber pe calea iniţială, astfel că naşterea sistemului de common law nu a fost în final decât un accident. Vorbitorul a concluzionat că acesta nu este un element de identitate englez. În plus, istoria dreptului ne arată că viaţa unei naţiuni nu este distrusă de transferul juridic - e.g., importul roman în statele germane feudale sau al BGB-ului în Japonia.

Ca modalităţi de acţionare în continuare, s-a arătat că toată dezbaterea trebuie pusă sub semnul globalizării şi internaţionalizării şi că procedura civilă pare a fi principalul mijloc de unificare. În orice caz, vorbitorul a fost de părere că englezii au făcut paşi importanţi de apropiere de continent. Din discuţiile numeroase ce au urmat acestei excelente analize, reţinem pe cea a d-nei. Olivia Robinson, profesoară la Universitatea din Glasgow. Dumneaei arăta cum dreptul scoţian s-a dezvoltat mult timp ca unul romano-germanic; numai blocada impusă de Napoléon a împiedicat studenţii scoţieni să mai meargă la studiu în Olanda şi Franţa, common law-ul englez câştigând astfel teren. Dreptul scoţian rămâne totuşi astăzi, arăta d-na. Robinson, unul principial romano-germanic.

Lucrările reuniunii de la Toulouse au fost per ansamblu benefice: s-au dezbătut chestiuni importante, s-au identificat aspecte de istorie juridică comună şi cercetătorii au putut să sesizeze stadiul preocupărilor în domeniu. Regretabilă ar fi însă slaba prezenţă a lumii germanice, ce a dus la înclinarea balanţei preponderent spre prezentările franceze. O menţiune specială trebuie făcută pentru organizarea ireproşabilă condusă de dl. profesor Jacques Poumarede.

 

 


« Back