Num─ârul 1 / 2005

 

 

INTERPRETAREA LEGISLAŢIEI INTERNE A STATELOR MEMBRE ÎN CONFORMITATE CU PREVEDERILE DIRECTIVELOR COMUNITARE

 

Cătălin Ştefan RUSU

LLB, LLM, Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj Napoca

MA, Candidat Ph.D, Utrecht University

 

 

Abstract: The Interpretation Of The Member States' National Legislations In Accordance With The EU Directives. The paper at hand aims at revealing the fundamental importance of the doctrine of consistent interpretation as a judicial protection legal device, in the broader context of the legal effects produced by EC directives, and with reference to the relevant judgments issued by the European Court of Justice. In time, the status of the doctrine of consistent interpretation has considerably changed in the sense of strengthening its position in the context of the above mentioned effects of the EC directives. It has to be acknowledged that this progress occurred due mainly to the specific approach to the issue, taken by the European Court of Justice. Thus, as a mode of giving effect to the Community law before the national authorities of the Member States, as we will see, the doctrine of consistent interpretation takes precedence over direct effect.

However, as it was provided in the doctrine, the scope of the interpretive obligation remains somehow uncertain, partly because this technique functions to resolve conflicts between incompatible norms. To this end, the legal uncertainty thus created could be reduced through more extensive reasoning judgments of the ECJ and through bringing the conditions of the doctrine's application in line with direct effect. However, the doctrine of harmonious interpretation has exemplified outstandingly that the binding effect of directives reaches further than the mere obligation of implementation: the obligation to achieve the result envisaged by the directive is binding on all national authorities, including the courts, and not only on those responsible for the implementation. Thus, the doctrine of consistent interpretation brings about a considerable contribution at ensuring the consistency, coherence and uniform application of the EU law within the Member States.

 

 

Introducere

Dacă în fazele legislative incipiente ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului deciziile adresate direct întreprinderilor ce activau în acest domeniu constituiau instrumentele cu predilecţie utilizate, într-o fază ulterioară, situată în jurul anilor '60 - '70 o mult mai mare atenţie a fost devotată regulamentelor; o a treia etapă, începută în anii '80 şi continuând până spre finalul anilor '90 a adus în prim-plan directiva ca un indispensabil instrument legislativ comunitar. Desigur, până a ajunge la acest statut directiva comunitară a fost considerată, prin însăşi natura ei, o decizie adresată Statelor Membre[1], prin urmare o măsură individuală şi nu o normă cu caracter general.

Datele problemei au fost însă radical schimbate, în special în ceea ce priveşte abordarea problemei venită din partea Curţii Europene de Justiţie. Aşadar, în ideea protejării intereselor individuale, Curtea a oferit un număr de instrumente juridice menite a înlesni atingerea acestui deziderat: doctrina efectului direct al directivelor, interpretarea dreptului naţional în conformitate cu prevederile directivei şi, într-un stadiu ceva mai recent, principiul responsabilităţii delictuale statale pentru prejudiciul cauzat indivizilor prin încălcarea dreptului comunitar[2]. Amintitele inovaţii au propagat directiva la statutul actual de un esenţial instrument legislativ comunitar, cu o structura de implementare în două etape. Mai mult, unele opinii exprimate în doctrină subliniază că avem de a face doar cu o chestiune de timp până când Curtea Europeană de Justiţie va recunoaşte efectul direct orizontal al directivelor[3]. Totuşi, atât timp cât limita impusă efectului direct al directivelor în raporturile orizontale a fost în nenumărate rânduri reiterată[4], Curtea Europeană de Justiţie a încercat să dezvolte diferite strategii menite a încuraja implementarea şi aplicarea directivelor comunitare la nivel naţional. Din acest punct de vedere doctrina interpretării conforme cu directivele comunitare a dreptului naţional, principiul răspunderii materiale statale pentru prejudiciul cauzat indivizilor prin încălcarea dreptului comunitar, precum şi interpretarea largă conferită conceptului de autoritate publică[5], pot fi privite ca instrumente create în vederea asigurării aplicabilităţii directivelor în Statele Membre.

Doctrina efectului mijlocit al directivelor comunitare beneficiază în actualul stadiu legislativ unional de un statut stabil, datorat eminamente poziţiei adoptate de Curtea Europeană de Justiţie. Prin intermediul acestui instrument juridic, Curtea încurajează aplicarea coerentă a directivelor comunitare în Statele Membre[6]. După cum vom constata în paragrafele subsecvente, potrivit anumitor opinii exprimate în literatura de specialitate, interpretarea dreptului naţional al Statelor Membre în lumina prevederilor directivelor comunitare ar putea conduce la aceleaşi rezultate ca cele obţinute în situaţia acordării prevederilor directivelor comunitare a capacităţii de a produce efect direct orizontal. Este de la sine înţeles că doctrina interpretării conforme, ca mod de a conferi eficienţă dreptului comunitar în faţa autorităţilor naţionale ale Statelor Membre[7], urmăreşte rezolvarea situaţiilor de incertitudine juridică create, printre altele, de neimplementarea sau implementarea incorectă a directivelor comunitare.

Doctrina interpretării conforme a dreptului naţional, cu prevederile directivelor comunitare urmăreşte aşadar asigurarea consistenţei, coerenţei şi aplicării uniforme a dreptului Uniunii Europene în Statele Membre.

Articolul de faţă constituie o analiză a doctrinei efectului indirect în mai largul context al efectelor produse de directivele comunitare, conţinând în acelaşi timp referiri la hotărârile relevante ale Curţii Europene de Justiţie. Astfel, vom încerca să subliniem importanţa pe care mecanismul efectului indirect a dobândit-o în aplicarea coerentă a dreptului Uniunii Europene.

 

Definiţie. Delimitarea obiectului de studiu

De la bun început a fost arătat că mecanismul efectului direct al directivelor poate fi considerat un instrument juridic pus la dispoziţia instanţelor naţionale pentru a da efect prevederilor dreptului comunitar; mai mult, doctrina în discuţie poate fi privită ca un „instrument de tranziţie", care va fi îndepărtat înr-o etapă ulterioară. Totuşi, în diferite circumstanţe, doctrina efectului direct al directivelor comunitare şi-a demonstrat limitele, în acest sens adevărate polemici înconjurând problematica lipsei efectului direct al prevederilor directivelor în raporturile orizontale. În aceste condiţii, doctrina interpretării conforme a început să se dezvolte. Fără să intrăm în prea multe detalii în acest stadiu al analizei, o comparaţie între cele două doctrine amintite (efectul direct şi interpretarea conformă) urmând a fi în detaliu tratată într-un paragraf viitor, putem arăta doar că, în majoritatea circumstanţelor, aplicarea doctrinei interpretării conforme conduce la obţinerea unor rezultate mai puţin „radicale".[8] Din punct de vedere conceptual, doctrina interpretării conforme implică folosirea normelor de drept comunitar ca un ajutor / suport pentru aplicarea unei alte norme (cea de drept naţional), care este de fapt cea aplicată în practică de autorităţile naţionale din Statele Membre[9]. Peculiaritatea unei astfel de situaţii constă în faptul că autorităţile naţionale aplică o anumită normă, interpretând-o în lumina unei alte norme, ierarhic superioară. Astfel, dreptul naţional şi nu cel comunitar va fi cel aplicat. În acest sens, scopul doctrinei interpretării conforme este acela de a rezolva eventualele conflicte ce ar putea apărea în cazul aplicării a două norme contradictorii ce reglementează aceeaşi situaţie juridică, sau în cazul existenţei unei norme ierarhic superioare care constrânge aplicarea normei ierahic inferioare prin conferirea unui număr limitat de interpretări ce ar putea fi adoptate. Aşadar, efectul normei de drept comunitar asupra normei de drept naţional este unul indirect, de unde şi unul din posibilele nume atribuite doctrinei analizate.

 

Terminologie

Poate fi cu uşurinţă sesizat faptul că doctrina analizată apare în literartura de specialitate sub mai multe posibile denumiri, cum ar fi: efectul indirect / mijlocit al directivelor, interpretarea conformă, consistentă, loială, benevolă, armonioasă, conciliatoare, obligaţia de interpretare şi aşa mai departe. Acceptând că o parte din denumirile de mai sus, prin interpretarea coţinuturilor lor pot conduce la anumite confuzii, apreciem că atunci când avem de a face cu obligaţia autorităţilor naţionale din Statele Membre de a interpreta dreptul naţional în lumina unei directive comunitare, utilizarea conceptelor de interpretare conformă sau consistentă este recomandată. În aceeaşi ordine de idei precizăm că pentru a evita repetări supărătoare vom folosi şi noţiunea de efect mijlocit al directivelor comunitare.

 

Stadiile la care interpretarea conformă este utilizată

Procedeul interpretării conforme poate funcţiona în diferite contexte. În toate situaţiile care vor fi enumerate în cele ce urmează un „efect indirect" conferit normei ierarhic superioare poate fi sesizat în aplicarea normei ierahic inferioare. Din punctul de vedere al dreptului Uniunii Europene, următoarele stadii de aplicare a doctrinei interpretării conforme pot fi întâlnite[10]:

-           Nivelul dreptului naţional, scopul aplicării doctrinei fiind acela de a da efect prevederilor legale comunitare în contextul dreptului naţional al Statelor Membre;

-           Nivelul interpretării dreptului comunitar secundar în acord cu prevederile dreptului comunitar primar;

-           Nivelul interpretării dreptului Uniunii Europene în concordanţă cu normele dreptului internaţional public[11]. Fără a insista asupra acestui aspect, trebuie arătat că, în astfel de circumstanţe, eventualele discuţii ce pot apărea înconjoară problema conformităţii dreptului unional cu obligaţiile internaţionale asumate de către Uniunea Europeană.

Ca o observaţie colaterală, cu tentă exemplificativă, procedeul interpretării conforme poate fi întâlnit şi la nivelul dreptului naţional al Statelor Membre, ori în raportul drept naţional - drept internaţional. Spre exemplu, în Germania, un conflict între Constituţie şi altă normă ierarhic inferioară este rezolvat prin interpretarea ultimei norme în conformitate cu legea supremă. În aceeaşi manieră, aceeaşi soluţie este utilizată şi în situaţia raportului drept naţional - drept internaţional, în sensul că normele interne nu pot fi interpretate în aşa fel încât să contravină dreptului internaţional, atât timp cât o altă interpretare este posibilă.

În Olanda, aceeaşi regulă de interpretare a dreptului naţional în conformitate cu prevederile unui tratat internaţional, ca metodă de rezolvare a unui posibil conflict între cele două tipuri de norme, este general acceptată.

Pe de altă parte, în Marea Britanie, instanţele vor interpreta normele interne în conformitate cu prevederile unui tratat internaţional doar în măsura în care normele naţionale sunt neclare / ambigue[12].

În Franţa, într-o primă etapă, în conformitate cu articolul 55 al Constituţiei, care proclamă forţa juridică superioară a tratatelor internaţionale corespunzător ratificate, un conflict apărut între o normă de drept intern şi o prevedere a unui tratat internaţional urma a fi rezolvat de către instanţele competente în sensul încercării de reconciliere prin interpretarea normei interne în lumina normei de drept internaţional. Într-o fază ulterioară[13], instanţele franceze au fost împuternicite să revizuiască şi să declare contrare tratatelor internaţionale premergătoare, normele de drept intern ce urmau a fi aplicate.[14]

 

Efectele juridice ale directivelor

Stabilind exact în ce stadii funcţionează mecanismul interpretării consistente, revenim asupra unei observaţii dintr-un paragraf anterior şi anume cea referitoare la confuziile terminologice care pot apărea în contextul utilizării unor denumiri cum ar fi efectul indirect al directivelor comunitare, în special în situaţia în care referirea este făcută în contextul efectelor juridice produse de directive. Subliniem distincţia de esenţă dintre efectul direct şi cel indirect; în aceeaşi ordine de idei, considerăm oportună o succintă trecere în revistă a efectelor juridice ale directivelor şi mai mult, o încadrare a mecanismului interpretării conforme în acest larg context.

Analiza noţiunii de efect direct al directivelor comunitare a beneficiat de cea mai mare atenţie în literatura de specialitate. Astfel a fost argumentat că efectul direct este una din caracteristicile esenţiale ale ordinii juridice comunitare şi, în acelaşi timp, este unul din instrumentele juridice cele mai des utilizate în decursul dezvoltării dreptului comunitar[15]. Curtea Europeană de Justiţie a adoptat o abordare novatoare a problematicii efectului direct, arătând că atât timp cât prevederile dreptului comunitar sunt suficient de operaţionale prin însăşi natura lor pentru a fi aplicate de către o autoritate naţională, atunci respectivele prevederi beneficiază de efect direct[16]. În mod special, directivele, ca instrumente predilecte de armonizare a legislaţiilor Statelor Membre, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, sunt capabile a conferi drepturi individuale, care pot fi invocate împotriva Statelor Membre, în faţa instanţelor naţionale[17]. Spre deosebire de prevederile Tratatelor comunitare şi ale regulamentelor[18], normele conţinute în directivele comunitare nu pot da naştere unor drepturi pe care persoanele fizice / juridice să le poată invoca în instanţă împotriva unor alte persoane fizice / juridice. Cu alte cuvinte, directivele pot poduce efect direct vertical, dar nu şi orizontal[19]. Argumentele principale în acest sens au fost, inter alia:

-           Formularea conţinută în articolul 249 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene;

-           Faptul că acordarea posibilităţii ca directivele să producă şi efect direct orizontal ar accentua problema deficitului democratic, deoarece directivele sunt capabile să impună obligaţii individuale fără ca Parlamentele naţionale să aibă prerogativa supravegherii legilsaţiei de implementare[20];

-           Acordarea posibilităţii ca directivele să producă şi efect direct orizontal ar aduce un grad ridicat de confuzie în distincţia dintre directive şi regulamente.

Trecând peste tendinţa oarecum neobişnuită a Curţii de a insista asupra relevanţei formulării conţinute în articolul 249 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene diferenţe evidente ar continua să existe între directive şi regulamente. În primul rând, directivele, spre deosebire de regulamente, pot da naştere unor drepturi doar după expirarea perioadei de implementare; în al doilea rând, în timp ce directivele impun obligaţii de rezultat, regulamentele impun obligaţii de mijloace[21].

Într-un paragraf subsecvent, însă, vom detalia problema măsurii în care doctrina interpretării conforme poate fi considerată un substitut eficient al lipsei efectului direct orizontal al directivelor. De asemenea, în cele ce urmează vom analiza şi problematica actualităţii prohibirii efectului direct orizontal al directivelor, în actualul stadiu legislativ atins de Uniunea Europeană.

În altă ordine de idei, Statele Membre care încălcând obligaţiile impuse de prevederile Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene, nu au implementat corect o directivă comunitară, nu pot refuza recunoaşterea efectelor imperative ale acesteia, în situaţia în care prevederile unei astfel de directive au fost invocate împotriva lor[22]. Mai mult, un Stat Membru nu va putea invoca prevederile unei directive împotriva unei persoane fizice / juridice, concept denumit în literatura de specialitate ca efectul direct vertical invers al directivelor comunitare[23].

După cum am arătat mai sus, având în vedere lipsa efectului direct orizontal Curtea Europeană de Justiţie a încercat să remedieze această situaţie extinzând interpretarea noţiunii de autoritate publică împotriva căreia prevederile unei directive pot fi invocate. Aşadar, Curtea a arătat că nu numai instanţele naţionale, ci şi organele statale şi organele administrative care nu poartă nici un rol în implementarea directivelor comunitare sunt obligate să aplice în practică prevederile acestora[24]. Situaţia mai sus descrisă a fost denumită în literatura de specialitate ca efectul direct administrativ al directivelor comunitare[25].

Cu ocazia soluţionării cazului Oceano Grupo Editorial v. Rocio Murciano Quintero[26], Avocatul General Saggio, cu referire la directive, a propus introducerea unui instrument juridic asemănător efectului direct orizontal, şi anume obligaţia instanţelor naţionale de a da efect prevederilor directivelor neimplementate, prin refuzul aplicării oricărei norme juridice naţionale care ar contrazice amintitele prevederi legale, chiar şi în situaţii care ar implica raporturi juridice între două persoane fizice / juridice. Situaţia în discuţie este cunoscută sub denumirea de efect de excludere al direcitvelor neimplementate. Faptul că directivele comunitare constituie un izvor de drept ierarhic superior oricărei norme interne presupune obligaţia instanţelor naţionale de a conferi prioritate acestora faţă de orice prevedere legală internă contrară. În orice caz, este de domeniul evidenţei că în astfel de circumstanţe o persoană fizică / juridică ajunge să se prevaleze în mod direct de prevederile unei directive neimplementate, împotriva unei alte persoane fizice / juridice.[27]

Nu în ultimul rând, după cum a fost subliniat în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie[28], prevederile directivelor pot beneficia de un grad limitat de efect direct orizontal, în situaţia în care nu impun în mod direct obligaţii persoanelor fizice / juridice. Totuşi, conceptul de efect direct incidental al directivelor comunitare este pe cât de complex, pe atât de confuz, alimentând dificultăţile de distingere faţă de efectul direct orizontal. Noţiunea de efect direct incidental implică în acelaşi timp sublinierea distincţiei între cele două sensuri ale conceptului de efect direct şi anume: cel larg, adică „invocabilitatea" directivelor comunitare şi cel restrâns, referitor la conferirea de drepturi subiective persoanelor fizice / juridice.[29]

 

Conceptul de interpretare conformă într-un stadiu incipient

La mijlocul anilor '70 un număr de litigii au fost înaintate Curţii Europene de Justiţie, acestea implicând, printre alte aspecte, problema interpretării legislaţiilor naţionale ale unor State Membre în lumina unor directive comunitare.

Spre exemplu, în cazul Haaga[30], Curtea a recunoscut şi apreciat ca legitimă intenţia autorităţilor fostei Republici Federale a Germaniei de a implementa o directivă prin adoptarea unor norme ce respectau cerinţele impuse de prevederile dreptului comunitar.

O situaţie similară a fost semnalată în cazul Bonsignore[31], când Curtea a fost solicitată să interpreteze prevederile unei directive pentru a asigura aplicarea normelor juridice interne în acord cu cerinţele dreptului comunitar.

O abordare ceva mai solidă, mai realistă, a fost întâlnită în cazul Mazzalai[32], ocazie cu care Curtea a arătat că în situaţia în care o instanţă naţională dintr-un Stat Membru este confruntată cu o problemă de interpretare a normelor juridice naţionale adoptate în vederea implementării unei directive comunitare, Curtea Europeană de Justiţie va fi înclinată a recomanda interpretarea dispoziţiilor legale naţionale în acord cu prevederile directivei, de cele mai multe ori însă, în urma introducerii unei acţiuni preliminare. Această linie de gândire rămâne valabilă şi în situaţia în care directiva în cauză a fost corespunzător implementată în Statul Membru respectiv, pentru că prevederile directivei continuă să servească drept standard pentru interpretarea măsurilor naţionale de implementare.

Conştientizând că exemplele mai sus prezentate constituie încercări incipiente de clădire a doctrinei interpretării conforme, trebuie remarcată prezenţa unor indicii privind existenţa unei obligaţii a autorităţilor naţionale din Statele Membre de a interpreta legislaţiile naţionale în conformitate cu directivele comunitare. Situaţia puţin confuză creată în urma hotărârilor amintite a fost însă clarificată în urma soluţionării cazului Von Colson and Kamann v. Land Nordrhein-Westfalen[33]: cu această ocazie s-a arătat că existenţa obligaţiei autorităţilor naţionale din Statele Membre de a interpreta şi aplica legislaţia naţională de implementare a directivelor comunitare în concordaţă cu prevederile acestora nu poate fi pusă sub semnul întrebării.

 

Cazul Von Colson. Relevanţa principiului enunţat în hotărârea Curţii Europene de Justiţie

Pentru a evalua cât mai corect relevanţa hotărârii prin care cazul Von Colson a fost soluţionat, o scurtă prezentare a datelor speţei este necesară. Speţa în discuţie se referea la o directivă impropriu implementată[34], implicând încercarea unui litigant, persoană fizică, de a se prevala de prevederile acestei directive împotriva unui angajator, persoană juridică de drept public. Von Colson şi Kamann erau două asistente sociale care au participat la un concurs pentru ocuparea unui loc de muncă într-o închisoare din Germania. Persoane de sex masculin, mai puţin calificate decât reclamantele au fost angajate în urma susţinerii respectivului concurs; în această situaţie, Von Colson şi Kamann au contestat concursul, cerând în acelaşi timp daune pentru discriminarea din punctul de vedere al sexului concurenţilor, care a fost comisă. Potrivit legislaţiei germane instanţa competentă a putut acorda cu titlu de daune celor două reclamante doar o sumă infimă, care în practică abia acoperea cheltuielile acestora legate de procesul intentat. Aceeaşi instanţă a înaintat o acţiune preliminară în faţa Curţii Europene de Justiţie privind, inter alia, problema sancţiunilor pe care Directiva 76/207[35] le implică în cazul în care o astfel de discriminare are loc.

Curtea Europeană de Justiţie a arătat că articolul 6 al amintitei directive cere Statelor Membre să asigure mijloacele prin care victimele unei astfel de discriminări pot să îşi realizeze drepturile, prin intermediul mecanismelor justiţiei naţionale. Totuşi, Curtea a reţinut faptul că Directiva 76/207 nu prescrie o sancţiune anume, ci lasă la latitudinea Statului Membru vizat, alegerea celei mai potrivite soluţii. Lipsa unei obligaţii precise şi necondiţionate demonstrează astfel faptul că prevederile Directivei 76/207 sunt lipsite de efect direct.

Mai mult, Curtea Europeană de Justiţie a arătat că instanţele naţionale sunt cuprinse în noţiunea de autoritate naţională în înţelesul articolului 249 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene. Astfel, în ceea ce priveşte problemele din propria jurisdicţie, instanţele naţionale sunt obligate a veghea la asigurarea realizării obiectivelor prevăzute de Directivele comunitare. După cum am arătat în cele de mai sus, directivele conţin obligaţii de rezultat. Mai mult, Curtea Europeană de Justiţie a susţinut că, în virtutea articolului 10 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene şi instanţele naţionale sunt obligate a asigura toate condiţiile necesare pentru realizarea obiectivelor prevăzute în Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene. În acelaşi sens, Curtea a concluzionat că „în aplicarea prevederilor legale interne, şi în special acele prevederi adoptate anume în vederea implementării Directivei 76/207, instanţele naţionale sunt obligate să interpreteze dreptul naţional în lumina formulării şi obiectivului normelor directivei, satisfăcând astfel cerinţele prevăzute în conţinutul articolului 189 (în prezent 249) al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene."

În hotărârea pronunţată, Curtea a lăsat impresia că intenţionează să „califice" obligaţia instanţelor naţionale de interpretare a dreptului intern, în sensul că acestea „trebuie să interpreteze şi să aplice legislaţia naţională adoptată în vederea implementării directivelor comunitare, în conformitate cu cerinţele dreptului comunitar, în măsura în care dreptul naţional conferă o astfel de discreţie." [36] Mai mult, Curtea a identificat în mod expres instanţele naţionale ca fiind organe de stat, responsabile pentru realizarea obiectivelor comunitare. Cu alte cuvinte, instanţele naţionale sunt însărcinate cu obligaţia interpretării judiciare[37]; această responsabilitate nu a fost însă restrânsă doar la interpretarea normelor interne de implementare a directivelor comunitare. Astfel, eficienţa prevederilor directivelor neimplementate sau incorect implementate a fost în mod evident fortificată. În acest sens, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie[38], doctrina interpretării conforme substituie temporar lipsa unei legături consistente între dreptul naţional şi directiva incorect implementată. În ciuda hotărârii clare pe care Curtea a pronunţat-o în cazul Von Colson, păreri în doctrină[39] au subliniat pericolul pe care includerea instanţelor naţionale în noţiunea de autoritate a Statelor Membre, în înţelesul articolului 249 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene, îl poate crea. Astfel, a fost argumentat că ar fi inadecvat din punct de vedere constituţional a cere judecătorilor să „implementeze" directivele comunitare în dreptul naţional, aceasta constituind o problemă ce cade în competenţa organelor excutive şi legislative ale Statelor Membre. Totuşi suntem de părere că opinia amintiţilor autori nu este una pertinentă. După cum am arătat mai sus, prevederile dreptului intern sunt cele care vor fi, în final, aplicate în conformitatea cu cerinţele dreptului comunitar. Avem de a face aşadar cu o problemă de interpretare a normelor juridice naţionale şi nu cu o problemă de implementare a dreptului comunitar în ordinile juridice naţionale ale Statelor Membre.

Mai mult, după cum vom detalia în cele ce urmează, doctrina interpretării conforme nu implică îndeplinirea condiţiilor evident mai stricte ale efectului direct[40]. Tot astfel, doctrina analizată a fost constant dezvoltată prin jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în ciuda limitelor inerente aplicării ei.

 

Premisele legale ale obligaţiei de interpretare conformă

Odată ce hotărârea din cazul Von Colson a fost pronunţată nu a existat nici un dubiu în privinţa existenţei obligaţiei instanţelor interne de a interpreta dreptul intern în conformitate cu directivele comunitare. În acest sens, obligaţia îşi trage seva din caracterul obligatoriu al prevederilor articolului 249, paragraf 3 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene, care statuează că directivele sunt obligatorii în ceea ce priveşte obiectivul ce trebuie atins, pentru fiecare Stat Membru căruia îi este adresat, lăsând însă la latitudinea acestora alegerea metodelor utilizate în vederea atingerii rezultatului amintit. Instanţele naţionale, ca de fapt orice altă autoritate naţională din Statele Membre, sunt ţinute de obligaţia prevăzută în articolul 249, paragraf 3 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene, având sarcina de a asigura realizarea obiectivelor directivei în discuţie, prin diferite mijloace, unul dintre ele fiind, după cum vom vedea, interpretarea.

Pe de altă parte, Avocatul General Jacobs a arătat cu ocazia cazului Hansa Fleisch Ernst Mundt[41], că şi atunci când perioada prescrisă pentru implementarea directivei nu a expirat instanţele naţionale sunt obligate totuşi să interpreteze, în limita posibilului, în conformitate cu prevederile directivei, toate normele interne în vigoare, menite a implementa directiva. Într-o astfel de situaţie, obligaţia de interpretare ia naştere nu din expirarea termenului limită de implementare a directivei, ci din sarcina instanţelor naţionale de a coopera cu celelalte autorităţi naţionale în dezideratul lor de a implementa respectiva directivă, conform prevederilor articolului 10 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene.[42] Astfel o situaţie de incertitudine din punct de vedere legal va fi cu uşurinţă escaladată deoarece instanţele naţionale nu vor interpreta legislaţia naţională într-o manieră neconformă / inconsistentă cu prevederile directivei încă neimplementate.

Mai mult, în cazul Marleasing[43], Avocatul General Van Gerven a susţinut că premisele legale ale doctrinei interpretării conforme nu constau doar în cele două surse mai sus amintite, ci şi în principiul supremaţiei dreptului comunitar, deoarece directivele, ca parte a ordinii juridce comunitare, au prioritate în aplicare faţă de orice prevedere a dreptului intern al oricărui Stat Membru.

 

Relevanţa expirării termenului de implementare a directivei

Fară nici un dubiu, factorul temporal contribuie în contextul doctrinei interpretării conforme la crearea unui grad de incertitudine juridică. Chiar dacă nu se află la adăpost de criticile aduse în doctrină[44], ideea că obligaţia de interpretare este aplicabilă chiar şi înainte de expirarea termenului de implementare a directivei a fost discutată cu ocazia cazului Kolpinghuis Nijmegen[45]. Totuşi, Avocatul General Jacobs a propus o soluţie echilibrată, făcând distincţie între sensul restrâns[46] şi sensul larg[47] al obligaţiei de interpretare. În ceea ce priveşte sensul larg al obligaţiei de interpretare, a fost arătat că instanţele sunt obligate a interpreta legislaţia naţională în lumina directivei numai după expirarea termenului de implementare, tocmai pentru a evita situaţii incerte în ceea ce priveşte activitatea legislativă din Statul Membru interesat.[48]

În acest sens, putem să subliniem o diferenţă de bază între doctrina efectului direct şi cea a efectului indirect al directivelor comunitare: dacă o prevedere cu efect direct a unei directive comunitare poate fi invocată doar după expirarea termenului de implementare a directivei de conţine acea prevedere[49], instanţele naţionale sunt obligate să interpreteze în lumina prevederilor directivei, normele interne de implementare, chiar şi înaintea expirării amintitului termen. Astfel, un număr însemnat de litigii au fost prezentate în faţa Curţii Europene de Justiţie, problema centrală ridicată fiind dacă instanţele naţionale trebuie să ignore sau nu termenul de implementare a directivei atunci când interpretează legislaţia internă[50]. Curtea a arătat că în siuaţia în care o instanţă naţională este sesizată cu o dispută ce cade sub incidenţa scopului unei anumite directive şi care s-a născut din fapte ce post-datează expirarea termenului de implementare, respectiva instanţă, în aplicarea dreptului naţional va interpreta normele interne într-o manieră conformă cu scopuurile directivei. Totuşi, referitor la noţiunea de post-datare, abordarea Curţii Europene de Justiţie a rămas ambiguă în ceea ce priveşte caracterul esenţial sau neesenţial al factorului temporal în contextul doctrinei interpretării conforme. Concluzionând, dacă Curtea Europeană de Justiţie ar fi răspuns întrebărilor preliminare adresate cu ocazia cazului Mendes Ferreira, când premisele cazului pre-datau termenul de implementare a directivei, ar fi fost obligată să accepte şi introducerea unei restricţii interpretative de post-datare în cazul Centrosteel, acceptând astfel situaţia lipsirii de efecte juridice a directivei comunitare. Situaţii subsecvente în care premisele speţelor pre-datează expirarea termenului de implementare, trebuie înaintate pe calea acţiunilor preliminare în faţa Curţii Europene de Justiţie, pentru a determina cu exactitate valoarea de precedent a hotărârii din cazul Centrosteel, în acest context. Există totuşi indicii în sensul intenţiei Curţii de a reveni tacit, prin hotărârea din cazul Centrosteel, asupra celor arătate cu ocazia cazului Kolpinghuis Nijmegen, cu referire la relevanţa expirării termenului de implementare a directivei. Astfel obligaţia de interpretare ar fi limitată doar la situaţiile ce ar implica fapte ce post-datează termenul de implementare.[51]

 

Cazul Marleasing şi jurisprudenţa anterioară cazului Arcaro. Obiectul obligaţiei de interpretare conformă

Ocazia analizării problemelor lăsate nerezolvate în jurisprudenţa anterioară a Curţii s-a ivit cu odată cu soluţionarea cazului Marleasing[52]. Speţa implica un raport orizontal între două părţi private în faţa unei instanţe naţionale; în situaţia dată, interpretarea dreptului naţional în lumina unei directive comunitare neimplementate nu aducea cu sine impunerea răspunderii penale în ceea ce priveşte una dintre părţi, dar afecta situaţia juridică a acesteia într-un mod dezavantajos. Trebuie de asemenea ţinut cont de faptul că nu exista legislaţie naţională de implementare a directivei, ci doar norme interne ce pre-datau directiva şi nu erau menite a o implementa. În hotărârea pronunţată Curtea a confirmat faptul că o directivă neimplementată poate fi invocată într-un ligiu intervenit între două părţi private, în vederea interpretării dreptului naţional înţeles în sens larg (inclusiv principii de drept, jurisprudenţă, norme tranzitorii[53] etc.), chiar dacă normele interne în discuţie pre-datau directiva[54]. Astfel, Curtea a sfârşit toate speculaţiile în această privinţă. Curtea probabil şi-a elaborat raţionamentul pornind de la principiul că dreptul comunitar constituie parte integrantă a ordinilor juridice naţionale ale Statelor Membre; odată ce această premisă este acceptată şi dreptul comunitar trebuie, din acest motiv, luat în considerare de către instanţele naţionale, ar fi paradoxal să restrângem obligaţia de interpretare conformă doar la măsurile interne de implementare a directivelor comunitare[55].

O observaţie legată de progresul realizat de la jurisprudenţa Von Colson până la cazul Marleasing trebuie făcută: conceptul de „discreţie permisă sub incidenţa dreptului naţional" utilizat în hotărârea Von Colson dispare din textul hotărârii Marleasing, fiind înlocuit cu noţiunea „în limitele posibilului", ceea ce practic aduce mai mult referire la limitele funcţiilor judiciare decât la normele naţionale de interpretare[56].

Totuşi, singura problemă care a rămas neclară în urma deciziei Marleasing a fost cea referitoare la măsura în care instanţele naţionale erau încurajate a interpreta norme interne de altfel clare, în aşa fel încât acestea să corespundă termenilor directivelor comunitare.

Urmând aceeaşi linie de gândire, în cazul Wagner Miret[57], Curtea Europeană de Justiţie a acceptat faptul că legislaţia spaniolă nu putea fi interpretată într-o manieră capabilă a da efect cererilor aplicanţilor, aceasta fiind una dintre cele mai cunoscute limite ale jurisprudenţei Marleasing: instanţa naţională nu este obligată să realizeze o interpretare contra legem, când circumstanţele cazului ar conduce la o astfel de situaţie. Fără a insista în acest moment asupra acestor probleme, precizăm că aspecte legate de limitele doctrinei interpretării conforme vor fi tratate într-un paragraf subsecvent.

Totuşi, într-o decizie ceva mai recentă, Evobus Austria GmbH v. Novog[58], Curtea Europeană de Justiţie a confirmat faptul că prevederile dreptului intern pot fi incapabile a fi interpretate în conformitate cu directivele comunitare. Curtea a subliniat că dacă dreptul naţional nu poate fi interpretat în lumina unei directive comunitare, reclamantul va avea opţiunea alternativă a unei acţiuni în vederea stabilirii răspunderii materiale statale pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului comunitar[59], în virtutea principiului Francovich[60].

În orice caz, limitele principiului interpretării conforme au devenit destul de obscure în urma hotărârii pronunţate în cazul Arcaro[61], după cum vom vedea în cele ce urmează.

 

Cazul Arcaro. Limitele doctrinei interpretării conforme

Literatura de specialitate a sugerat trei posibile limite ale doctrinei interpretării conforme, şi anume: flexibilitatea termenilor, metodele de interpretare şi funcţia judiciară[62]. Dar în momentul în care abordăm problema limitelor doctrinei efectului mijlocit al directivelor comunitare trebuie amintit că, aşa cum a fost subliniat cu ocazia soluţionării cazului Kolpinghuis Nijmegen, şi principiile generale ale dreptului plasează anumite limite asupra obligaţiei instanţelor naţionale de interpretare a normelor interne. Astfel, Curtea Eurpeană de Justiţie a arătat că obligaţia de interpretare „este limitată de principiile generale de drept, care formează parte integrantă a dreptului comunitar", şi în special de principii precum proporţionalitatea, non-retroactivitatea, echitatea, îmbogăţirea fără justă cauză etc. [63]. Având în vedere însă că Curtea a insistat anume asupra principiului non-retroactivităţii, suntem tentaţi a crede că raţionamentul Curţii se concentrează asupra problemelor legate de responsabilitatea penală, lăsând la o parte aspectele administrative sau civile. [64]

Această limită esenţială a doctrinei analizate, după cum a fost formulată cu ocazia soluţionării cazului Kolpinghuis Nijmegen, a fost reiterată în termeni ceva mai vagi, care probabil erau meniţi a sugera o posibilă revizuire a implicaţiilor pe care obligaţia de interpretare le presupunea. Astfel, în cazul Arcaro, corespunzător normelor naţionale interne de implementare a două directive comunitare, o acţiune penală a fost declanşată împotriva persoanei în discuţie. Totuşi, magistraţii au apreciat că exista o incompatibilitate între dreptul intern şi cele două directive, solicitând Curţii Europene de Justiţie să răspundă la întrebarea dacă pot fi adoptate anumite măsuri pentru a elimina acele prevederi legale interne care sunt incompatibile cu prevederile dreptului comunitar, în ciuda faptului că aplicarea directivelor comunitare ar înrăutăţi situaţia juridică a inculpatului.[65]

Curtea a confirmat faptul că prevederile unei directive nu pot avea efect direct când sunt invocate împotriva unei persoane fizice / juridice, reiterând obligaţia interpretării dreptului naţional în acord cu directivele comunitare. Mai mult, hotărârea continuă prin a sublinia faptul că obligaţia instanţelor naţionale de a ţine cont de textul directivei în momentul interpretării normelor interne îşi atinge limitele când o astfel de interpretare ar conduce la impunerea anumitor obligaţii prevăzute de o directivă neimplementată, asupra persoanelor fizice / juridice (situaţia fiind identică cu cea întâlnită în cazul Marleasing) sau, mai mult, când o astfel de interpretare ar avea efectul determinării ori agravării responsabilităţii penale a persoanelor care acţionează contrar cerinţelor stipulate în directivă, atunci când nu există norme de implementare a acesteia.

Hotărârea din cazul Arcaro pare a sugera o restrângere a principiului interpretării conforme. Limita pe care Curtea a subliniat-o apare nu ca o limită contra legem[66] ancorată în formularea normelor de drept naţional, ci mai degrabă ca o limită bazată pe posibilul impact al unei interpretări conforme cu textul directivei. Totuşi, scopul interpretării dreptului naţional în lumina dreptului comunitar, în speţă în lumina directivelor comunitare, apare ca fiind acela de a conferi dreptului naţional un înţeles diferit de acela care în mod normal ar fi atribuit prevederilor în discuţie, consecinţa fiind agravarea situaţiei juridice a celeilalte părţi litigante. Dacă limita plasată asupra obligaţiei de interpretare după cum a fost formulată în cazul Arcaro nu ar fi înţeleasă ca o revizuire virtuală a formulei Von Colson şi Marleasing, atunci o distincţie clară ar trebui trasată între conceptul de „impunere a unei obligaţii asupra unei persoane fizice / juridice" şi crearea altor tipuri de dezavantaje din punct de vedere juridic pentru partea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de normele în vigoare. [67]

Alte opinii exprimate în doctrină[68] statuează că, în situaţia unei interpretări ad literam, hotărârea din cazul Arcaro constituie de fapt echivalentul contra-Marleasing. După cum am arătat mai sus, o serie de teorii[69] au fost avansate pentru a explica natura relaţiei dintre hotărârile Arcaro şi Marleasing. Totuşi, considerăm că hotărârea din cazul Arcaro chiar dacă nu a fost reiterată în jurisprudenţa ulterioară, nu ar trebui înţeleasă ca un revers al hotărârii din cazul Marleasing, după cum nu considerăm oportună nici o limitare a doctrinei efectului mijlocit doar la conţinutul penal al problemei în discuţie.

Totuşi, cu ocazia soluţionării cazului Centrosteel vs. Adipol GmbH, Avocatul General Jacobs a negat eventualul efect al jurisprudenţei Arcaro asupra precedentului creat prin cazurile Von Colson şi Marleasing, în ceea ce priveşte obligaţia de interpretare conformă şi a sugerat că formularea folosită de Curte în hotărârea Arcaro ar trebui interpretată în contextul procedurilor declanşate în acţiunea de fond. Astfel, Avocatul General, reiterând prohibirea efectului direct orizontal al directivelor comunitare, a punctat aspectul eliminării legislaţiei naţionale care nu este menită a implementa o directivă comunitară şi care agravează sau determină responsabilitatea penală a uneia dintre părţi, de sub incidenţa obligaţiei de interpretare conformă. Astfel, spre deosebire de poziţia adoptată de Avocatul General Van Gerven în cazul Marleasing, Avocatul General Jacobs nu a eliminat legislaţia naţională care nu este menită a implementa o directivă comunitară şi care agravează sau determină responsabilitatea civilă a uneia dintre părţi, de sub incidenţa obligaţiei de interpretare conformă. Concluzionând, dacă orice posibilitate de a impune obligaţii persoanelor fizice / juridice ar fi refuzată, situaţia astfel creată ar fi în detrimentul părţii care invocă prevederile directivei, împiedicând în acelaşi timp realizarea obiectivelor dreptului comunitar.

Într-o speţă ulterioară, şi anume cazul Display Workers[70], s-a sugerat că limitarea interpretării conforme impusă de principiile generale ale dreptului este încă actuală. Totuşi, o decizie explicită a Curţii Europene de Justiţie privind limitarea referitoare la răspunderea civilă şi administrativă, nu a fost încă pronunţată. Rămâne însă lăudabil faptul că pentru prima oară Curtea a precizat natura exactă (penală) a limitării impuse asupra interpretării conforme[71]. Chiar dacă speţa mai sus citată nu este determinantă pentru prezenta analiză, trebuie ţinută în minte distincţia dintre cazurile care implică stabilirea responsabilităţii penale şi cazurile care nu implică un astfel de demers, deoarece principiul legalităţii se aplică doar responsabilităţii penale. [72]

 

Realizări jurisprudenţiale subsecvente cazului Marleasing

Cazurile Bellone vs. Yokohama şi Centrosteel vs. Adipol

Cazul Bellone[73] priveşte interpretarea unei directive comunitare referitoare laagenţii comerciali[74]. Doamna Bellone desfăşura actvităţi comerciale pentru Yokohama în baza unui contract de mandat. Cum acest tip de contracte trebuie supus unei proceduri de înregistrare conform legislaţiei italiene, instanţa italiană a înaintat o acţiune preliminară în faţa Curţii Europene de Justiţie pentru a stabili dacă normele italiene în discuţie sunt compatibile cu normele directivelor comunitare, care nu impun parcurgerea unei astfel de proceduri.

Hotărârea din cazul Bellone este similară cu decizia Bernáldez[75], cel puţin în ceea ce priveşte ambiguitatea formulării aspectelor legate de efectele concrete produse asupra dreptului naţional. Totuşi, trebuie reţinut că Curtea a subliniat faptul că Directiva Consiliului 86/653 nu permite aplicarea oricărei alte norme naţionale care ar condiţiona existenţa unui contract de mandat de parcurgerea unei proceduri de înregistrare.

După cum a fost arătat în literatura de specialitate[76], în practică pot apărea situaţii în care dreptul naţional să fie contrar prevederilor legale comunitare cuprinse într-o directivă, cel puţin conform interpretării Curţii Europene de Justiţie. Într-o astfel de ipoteză, raporturile sociale care s-ar afla sub incidenţa normelor aflate în conflict ar fi reglementate tot de prevederile legale naţionale în situaţia în care normele cuprinse în directiva comunitară nu ar avea efect direct. Aceasta este practic exact situaţia întâlnită în cazul Centrosteel Vs. Adipol GmbH[77]. Instanţa naţională, ţinând cont de de hotărârea pronunţată în cazul Bellone şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, conform căreia prevederile directivelor nu pot avea efect direct în raporturile dintre persoane fizice / juridice, a concluzionat că dreptul italian este cel ce trebuie aplicat. Dar, într-o situaţie ca cea de faţă trebuie ţinut cont şi de prevederile referitoare la libertatea de stabilire cuprinse în Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene, acestea beneficiind de efect direct. Curtea Europeană de Justiţie a fost astfel nevoită să abandoneze abordarea comodă adoptată în cazurile Bellone şi Bernáldez şi a statuat clar care sunt efectele dreptului comunitar asupra dreptului intern al Statelor Membre. Astfel a fost reiterată distincţia dintre normele ce beneficiază de efect direct şi cele ce nu beneficiază de efect direct, ceea ce a condus raţionamentul, în mod inevitabil, spre principiile formulate în cazurile Marleasing şi Centrosteel.[78]

Concluzionând, cazurile Bellone şi Centrosteel, trebuie reţinute pentru cel puţin următorul considerent: acestea aduc o clarificare şi în acelaşi timp o limitare a semnificaţiei principiului formulat cu ocazia soluţonării cazului Arcaro.

 

Cazul Océano Grupo v. Rocio Murciano Quintero[79]. Efectul de excludere al directivelor neimplementate

Cazurile menţionate în subtitlul de mai sus sunt importante pentru că ele tratează un aspect al aplicabilităţii doctrinei interpretării conforme, esenţial din punct de vedere constituţional: interpretarea normelor naţionale în conformitate cu prevederile unei directive poate conduce la situaţia în care o instanţă naţională este obligată a favoriza interpretarea care va rezulta în declinarea propriei competenţe, atribuită de o prevedere inechitabilă. Datele speţei sunt după cum urmează: între 1995 şi 1996, fiecare dintre pârâţii în acţiunea de fond au încheiat câte un contract pentru achiziţionarea unei enciclopedii, în rate. Contractele conţineau clauze care atribuiau jurisdicţia în caz de litigiu Tribunalului din Barcelona, localitate în care nici unul dintre pârâţi nu îşi avea domiciliul, dar unde reclamanţii îşi aveau sediul principal. Pârâţii nu au plătit sumele în termenul stabilit, iar reclamanţii au introdus o acţiune în faţa amintitei instanţe pentru recuperarea sumelor restante.

Articolul 3 al Directivei 93/13/EEC[80], privind termenii inechitabili cuprinşi în anumite tipuri de contracte, defineşte un astfel de termen, aducând şi o listă non-exhaustivă de clauze care ar putea fi încadrate în această categorie. Printre astfel de clauze este menţionaţă şi excluderea sau obstrucţionarea realizării drepturilor cosumatorului. De asemenea, directiva prevede şi următoarele două obligaţii ce cad în sarcina Statelor Membre: statuarea neobligativităţii termenilor inechitabili asupra consumatorilor şi asigurarea mijloacelor adecvate şi efective de prevenire a folosirii termenilor inegali în contracte.

Directiva trebuia să fie transpusă în dreptul naţional al Statelor Membre nu mai târziu de 31 Decembrie, 1994, dar la momentul declanşării acţiunii de fond, nu exista nici o prevedere legală spaniolă menită a implementa Directiva 93/13/EEC. În această situaţie, consumatorii au trebuit să se prevaleze de prevederile Legii pentru Protecţia Consumatorului, nr. 26/1984 din 19 Iulie, 1984 care, în ciuda faptului că definea termenii inechitabili din contracte, declarându-i în acelaşti timp nuli de drept, nu conţinea nici o restricţie privind clauzele ce restâng jurisdicţia instanţelor naţionale. Deciziile instanţelor spaniole fiind neconforme aşadar cu dreptul comunitar, Tribunalul din Barcelona a avut dubii în priviţa posibilităţii unei instanţe naţionale, potrivit normelor spaniole, de a determina din oficiu dacă un termen contractual este sau nu inechitabil.

Curtea Europeană de Justiţie, în hotărârea emisă, a început prin a arăta că termenul contractual analizat în fond îndeplineşte criteriile pentru a fi catalogat ca fiind inechitabil. Ulterior, Curtea a analizat sistemul de protecţie introdus prin prevederile directivei, statuând că posibilul consumator se află într-o poziţie mai vulnerabilă vis-à-vis de vânzător, iar acest dezechilibru poate fi corectat doar printr-o intervenţie a instanţei. Aşadar, competenţa instanţei naţionale de a cataloga o clauză contractuală ca fiind inechitabilă, trebuie privită ca o metodă eficientă de a preveni situaţii în care consumatorii se văd obligaţii prin prevederile unor clauze inegale[81].

Curtea Europeană de Justiţie a adus apoi în discuţie principiul interpretării conforme[82] şi a arătat că o interpretare a normelor naţionale în conformitate cu prevederile directivei implică obligaţia instanţei naţionale de a favoriza interpretarea care va rezulta în declinarea propriei competenţe, atribuită de o clauză contractuală inechitabilă.

După cum am mai arătat într-un paragraf anterior, Avocatul General Saggio a observat că principiul formulat în cazul Marleasing nu putea fi aplicat cazului de faţă, datorită faptului că litigiul privea doar persoane fizice / juridice. Desigur, Avocatul General putea să adopte o poziţie mai precaută, arătând că singurul remediu disponibil în cazul de faţă ar fi fost repararea prejudiciului creat prin stabilirea responsabilităţii delictuale statale pentru încălcarea dreptului comunitar. În condiţiile în care dreptul intern ar fi fost totuşi aplicat, soluţia sugerată mai sus ar fi fost percepută nu doar ca una inechitabilă, ci şi ca o rezolvare ce ar obstrucţiona aplicarea principiului supremaţiei dreptului comunitar. Mai mult, semne de întrebare ar putea fi ridicate în privinţa naturii juridice a unei directive comunitare care, în ciuda faptului că plasa o obligaţie asupra Statelor Membre destinatare de a o implementa până în 1994, nu ar avea nici un efect într-un litigiu din 1997. Aşadar, un anumit grad de eficienţă trebuia conferit directivei în discuţie, ţinând totuşi cont de inaplicabilitatea prevederilor referitoare la efectul direct. În acest sens, Avocatul General Saggio a adoptat o strategie novatoare de abordare a hotărârilor din cazurile CIA[83], Bernáldez and Bellone, încercând să le încadreze într-un nou principiu: introducerea unui instrument juridic asemănător efectului direct orizontal, şi anume obligaţia instanţelor naţionale de a da efect prevederilor directivelor neimplementate, prin refuzul aplicării oricărei norme juridice naţionale care ar contrazice amintitele prevederi legale, chiar şi în situaţii care ar implica raporturi juridice între două persoane fizice / juridice. Faptul că directivele comunitare constituie un izvor de drept ierarhic superior oricărei norme interne presupune, arăta Avocatul General Saggio, obligaţia instanţelor naţionale de a conferi prioritate acestora faţă de orice prevedere legală internă contrară.

O abordare similară a fost întâlnită şi în opinia aceluiaşi Avocat General în cazul Axa Royale[84]. Raportul juridic analizat în acest caz era de asemenea unul orizontal, situaţie în care Avocatul General Saggio a încercat să pună accentul pe compatibilitatea dintre legislaţia internă de implementare a directivei şi prevederile directivei în cauză. Astfel, nu a fost analizat în mod expres dacă situaţia de fapt putea fi soluţionată prin interpretarea conformă, pentru că, după cum Avocatul General a arătat, în lumina textului directivei, o astfel de posibilitate nu exista.

Având în vedere toate cele arătate mai sus, linia de argumentaţie pe care Curtea a arătat-o în hotărârea pronunţată în cazul Océano Grupo v. Rocio Murciano Quintero, a fost într-o oarecare măsură, neaşteptată. Chiar dacă Avocatul General a subliniat în mod clar că normele naţionale în discuţie nu puteau fi compatibilizate cu prevederile directivei comunitare prin interpretarea conformă (ceea ce ar fi condus la o interpretare contra legem), Curtea a menţinut poziţia fermă pe care adoptase în cazul Centrosteel, reiterând aspectele jurisprudenţiale esenţiale privind interpretarea conformă. Probabil motivaţia primordială a Curţii în formularea unei astfel de hotărâri a fost aceea că, în astfel de circumstanţe o persoană fizică / juridică ar ajunge să se prevaleze în mod direct de prevederile unei directive neimplementate, împotriva unei alte persoane fizice / juridice. Totuşi, trebuie arătat că după hotărârile din cazurile Coote[85], Centrosteel şi Oceano, principiul interpretării conforme e încă funcţional, în ciuda hotărârii oarecum ambigue din cazul Arcaro. În acest context trebuie aşadar reţinut că în momentul în care circumstanţele o permit, Curtea Europeană de Justiţie nu va ezita să ghideze instanţele naţionale asupra modului în care acestea trebuie să interpreteze legislaţia internă în conformitate cu directivele comunitare.

 

Interpretarea conformă / Efectul Direct / Responsabilitatea statală pentru prejudiciul cauzat indivizilor prin încălcarea dreptului comunitar

Ordinea de aplicare

După cum reiese din titlul acestei secţiuni, ordinea de aplicare a celor trei instrumente aflate la îndemâna Curţii Europene de Justiţie, nu este una întâmplătoare. După cum Curtea a arătat în cazul Johnston[86], instanţele naţionale trebuie mai întâi să încerce reconcilierea normelor naţionale cu prevederile directivelor comunitare aplicând principiul interpretării conforme. Dacă o astfel de interpretare nu este posibilă, sau nu conduce la rezultate satisfăcătoare, doctrina efectului direct se va aplica, înlăturând aplicarea normelor naţionale şi conferind efect dreptului comunitar. Astfel, instanţele naţionale vor stabili mai întâi dacă există o normă de transpunere a directivei comunitare în ordinea juridică internă şi apoi, dacă această implementare este una adecvată sau nu. Dacă există posibilitatea de a rezolva problema apărută în practică, la nivel naţional, evitând asfel complicaţiile pe care doctrina efectului direct le implică, această posibilitate nu trebuie trecută cu vederea. Concluzionând, doctrina interpretării conforme are prioritate asupra doctrinei efectului direct, rolul primului instrument juridic amintit fiind acela de a neutraliza posibilele conflicte ce pot apărea între dreptul intern şi prevederile dreptului comunitar. În cele din urmă, este de domeniul evidenţei că regurgerea la stabilirea responsabilităţii statale pentru prejudiciul cauzat indivizilor prin încălcarea dreptului comunitar constituie cea de-a treia opţiune[87].

 

O succintă comparaţie

Odată ordinea de aplicare a celor trei mecanisme fiind stabilită, considerăm oportună schiţarea unei succinte comparaţii, cu caracter mai degrabă exemplificativ, decât exhaustiv. În cele ce urmează vom prezenta elementele definitorii ale celor trei instrumente juridice, diferenţiind în acelaşi timp regimul lor juridic:

-           Interpretarea conformă presupune întotdeauna existenţa unei norme de drept intern. Pe de altă parte, aplicarea doctrinei efectului direct şi a răspunderii statale nu necesită existenţa unei astfel de norme;

-           În cazul efectului direct, norma comunitară va fi cea aplicată în timp ce în cazul interpretării conforme se va aplica norma internă;

-           Prevederile ce beneficiază de efect direct, cuprinse într-o directivă, pot fi invocate doar după expirarea termenului de implementare a directivei. În altă ordine de idei, instanţele naţionale trebuie să interpreteze legislaţia naţională în lumina directivei chiar înainte de expirarea amintitului termen;

-           Aplicarea principiului interpretării conforme nu necesită îndeplinirea cerinţelor stricte impuse de aplicarea principiului efectului direct. În ceea ce priveşte responsabilitatea statală, definirea în conţinutul directivei a dreptului a cărui realizare este solicitată, precum şi existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciul creat şi neîndeplinirea de către Statul Membru a obligaţiei de implementare a directivei, sunt cerinţe ce trebuie îndeplinite;

-           Efectul direct şi stabilirea răspunderii statale operează / pot fi invocate doar împotriva statului, nu şi împotriva persoanelor fizice / juridice;

-           Interpretarea conformă practic modifică norma naţională aplicabilă. Pe de altă parte, principiul efectului direct înlocuieşte sau înlătură aplicabilitatea normelor naţionale incompatibile cu dreptul comunitar. Mai mult, principiul responsabilităţii statale nu substituie neapărat implementarea incorectă sau lipsa implementării unei directive, ci mai degrabă e menit a compensa prejudiciile create de astfel de acţiuni ale Statelor Membre;

-           Toate cele trei instrumenete juridice analizate presupun satisfacerea anumitor condiţii pentru a fi aplicate şi, în consecinţă, îşi dezvăluie astfel propriile limite: certitudinea juridică în ceea ce priveşte interpretarea conformă, restricţionarea aplicării principiului efectului direct în raporturile juridice orizontale etc.. În ceea ce priveşte răspunderea statală, după cum am arătat mai sus, anumite condiţii trebuie îndeplinite pentru a da naştere dreptului la despăgubire.

Elementele definitorii ale celor trei mecanisme legale, amintite mai sus, înlesnesc funcţionarea acestora în mod complementar. După cum vom vedea în paragrafele următoare, aceste mecanisme formează un sistem coerent de remediere a implemetării incorecte ori a lipsei implementării directivelor comunitare.

 

Doctrina interpretării conforme şi mecanismul răspunderii statale formulat cu ocazia soluţionării cazului Francovich[88]

Hotărârea din cazul Francovich a statuat într-o manieră cât se poate de clară că nerespectarea de către un Stat Membru a obligaţiei prevăzută de articolul 249, paragraf 3 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene, poate conduce la naşterea dreptului persoanei prejudiciate de a solicita acoperirea prejudiciului de către Statul Membru în cauză. Acest principiu a fost confirmat în jurisprudenţa subsecventă a Curţii Europene de Justiţie, în cazul Faccini Dori[89], ocazie cu care Curtea a reiterat că doar atunci când o soluţie nu poate fi atinsă prin aplicarea principiilor interpretării conforme şi a efectului direct, se va recurge la stabilirea responsabilităţii statale pentru prejudiciul cauzat indivizilor prin încălcarea dreptului comunitar. Dar acest lucru nu înseamnă că atunci când o persoană fizică / juridică omite invocarea efectului direct, acea persoană nu va mai beneficia de accesul la mecanismul responsabilităţii statale. Desigur, datoria victimei de a minimaliza pe cât posibil efectele acţiunii neîndreptăţite a Statului Membru, sau datoria de a arăta un grad rezonabil de diligenţă, trebuie luate în calcul, după cum a fost subliniat în cazul Brasserie du Pêcheur SA v. Germany[90]. Totuşi, în cazul Metallgesellschaft[91], Curtea a hotărât că ar fi contrar prevederilor legale comunitare, dacă instanţele naţionale ar considera inadmisibilă o plângere, pentru simplul motiv că reclamantul nu a făcut uz de toate remediile legale disponibile.

În consecinţă, caracterul subsidiar al principiului responsabilităţii statale a fost proclamat în ciuda argumentelor aduse de către Guvernele unor State Membre, potrivit cărora remediul responsabilităţii statale nu ar trebui să existe când prevederile încălcate aveau efect direct[92].

Concluzionând, poate fi argumentat că în ceea ce priveşte localizarea principiului responsabilităţii statale în mai largul context al instrumentelor juridice comunitare menite a proteja interesele individuale, Curtea Europeană de Justiţie a întărit caracterul autonom al principiului formulat cu ocazia soluţionării cazului Francovich, prin hotărârea pronunţată în cazul Brasserie du Pêcheur.

 

Este restricţionarea efectului direct în raporturile juridice orizontale actuală în prezentul context legislativ comunitar? Măsura în care doctrina interpretării conforme constituie un substitut al prohibirii efectului direct orizontal

Ca o consecinţă a dezvoltării mecanismelor interpretării conforme şi responsabilităţii statale pentru prejudiciul cauzat indivizilor prin încălcarea dreptului comunitar, asistăm la o depreciere a poziţiei „monopoliste" a doctrinei efectului direct. Pentru o lungă perioadă de timp opinia dominantă în doctrină statua că din punct de vedere comunitar, doar prevederile ce beneficiază de efect direct pot produce efecte în ordinile juridice ale Statelor Membre. Totuşi, doctrina interpretării conforme a demonstrat că există metode alternative de a da efect prevederilor directivelor neimplementate sau greşit implementate[93].

Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a arătat că în ceea ce priveşte principiul interpretării conforme, este irelevant dacă normele ce servesc ca standard de interpretare beneficiază de efect direct sau nu. Tot astfel, obligaţia de interpretare este funcţională indiferent de natura litigiului de fond, fie vertical, fie orizontal.[94] Mai mult, doctrina interpretării conforme nu impune îndeplinirea condiţiilor restrictive ale efectului direct[95]; în aceeaşi ordine de idei, instanţele naţionale sunt îndrumate a efectua o interpretare „pro-activă", trecând peste formulările textuale ale prevederilor directivei, pentru a atinge obiectivele stipulate în amintitele prevederi.

În numeroase rânduri am subliniat că prevederile directivelor comunitare nu beneficiază de efect direct în ceea ce priveşte raporturile orizontale dintre două persoane fizice / juridice. Ţinând cont de faptul că analiza prohibirii efectului direct orizontal al prevederilor directivelor comunitare nu constituie obiectul demersului de faţă, considerăm totuşi oportună o scurtă trecere în revistă a problemei. În acest sens, apreciem că refuzul Curţii Europene de Justiţie de a acorda efect direct orizontal prevederilor directivelor comunitare, în cazul Faccini Dori, nu a constituit rezultatul unei analize atente a efectului direct orizontal ca remediu pentru încălcarea de către un Stat Membru a dreptului comunitar. Suntem mai degrabă în faţa unei rezistenţe afişată de Curte, în a se îndepărta de înţelesul literal al prevederilor Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene[96]. Dar mai este restricţionarea efectului direct în raporturile juridice orizontale actuală în prezentul context legislativ comunitar? Actuala abordare a Curţii Europene de Justiţie în ceea ce priveşte problema în discuţie a fost supusă unor severe critici[97]. Doar pentru a schiţa cele mai importante critici în acest sens, a fost subliniat faptul că acceptarea existenţei efectului direct şi în relaţiile orizontale ar definitiva coerenţa jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, ar îmbunătăţi protecţia juridică a indivizilior şi ar promova aplicarea uniformă a dreptului comunitar. Trebuie însă acceptat faptul că recunoaşterea efectului direct orizontal al prevederilor directivelor nu este în actualul context legislativ comunitar atât de „arzătoare" precum era recunoaşterea efectului direct vertical al amintitelor prevederi cu mai mult de douăzeci de ani în urmă[98].

Într-un paragraf precedent am menţionat că efectul direct, interpretarea conformă şi responsabilitatea statală funcţionează într-o manieră complementară, constituind în acelaşi timp, într-o mare măsură, un sistem coerent de remediere a non-implementării sau implementării greşite a directivelor comunitare. Totuşi, în acest stadiu al analizei, întrebarea care poate fi ridicată este în ce măsură doctrina interpretării conforme constituie un substitut al prohibirii efectului direct orizontal? Constituie oare doctrina interpretării conforme o alternativă adecvată şi suficientă în acest sens?

Pentru a răspunde la întrebările de mai sus, trebuie reţinut că în hotărârea Faccini Dori Curtea a făcut referire la decizia Marleasing. Totuşi, nu este în totalitate corect a sugera că principiile formulate în jurisprudenţa privind interpretarea conformă, care sunt de o inestimabilă importanţă în ceea ce priveşte protecţia juridică a indivizilior, oferă din punctul de vedere al individului interesat, o alternativă suficientă care ar transforma efectul direct al directivelor într-un mecanism superfluu. După cum am mai arătat într-un paragraf anterior, limitele principiului formulat în cazul Marleasing au devenit evidente cu ocazia soluţionării cazului Wagner Miret. Astfel, a fost argumentat că nu este întotdeauna uşor, iar în unele cazuri este de-a dreptul imposibil a interpreta prevederile legale interne ce pre-datează directiva, într-o manieră menită a oferi indivizilor aceleaşi drepturi pe care directiva le prevede; acest lucru cu atât mai mult cu cât directiva este redactată în toatele limbile oficiale ale Uniunii Europene, ceea ce poate conduce la o oarecare lipsă de precizie[99]. Totuşi, după cum am arătat mai sus, în cazul interpretării conforme, norma de drept intern şi nu cea de drept comunitar va fi cea aplicată. Mai mult, asigurarea de către instanţele naţionale a eficacităţii prevederilor directivei care nu beneficiază de efect direct poate să presupună o depărtare considerabilă de la formularea literală a normelor interne[100]. După cum a fost formulată în cazul Dori, juxtapunerea unei respingeri clare a efectului direct orizontal al prevederilor directivelor comunitare, cu obligaţia instanţelor naţionale de a interpreta legislaţia internă în lumina prevederilor directivelor comunitare ce nu beneficiază de efect direct relevă faptul că cel de-al doilea instrument menţiont nu e menit a fi doar o metodă de realizare a primului. Aşadar, o interpretare contra legem a dreptului intern nu este solicitată din partea instanţelor naţionale. În astfel de situaţii, instanţele naţionale găsesc adesea necesară formularea unei acţiuni preliminare privind problemele ridicate în faţa lor. Curtea Europeană de Justiţie va putea oferi doar o asistenţă limitată în acest context, datorită faptului că, potrivit articolului 234 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene, ea nu are competenţa necesară pentru a interpreta dreptul intern al Statelor Membre. Curtea va clarifica doar înţelesul prevederilor directivei, lăsând la latitudinea instanţei interne interpretarea legislaţiei naţionale în lumina înţelesului prevederilor directivei.[101]

O tendinţă de evoluţie poate fi sesizaţă în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie. În acelaşi timp însă, abordarea Curţii cu referire la problema interpretării conforme nu este mereu una consistentă[102]; această tendinţă de diversificare este în parte rezultatul diferenţelor de conţinut dintre normele aparţinând ordinilor juridice din diferite State Membre şi normele comunitare. Dar, în ciuda faptului că este caracterizată ca fiind parte a unui sistem mai mult sau mai puţin coerent de protecţie juridică a persoanelor fizice / juridice, doctrina interpretării conforme alături de principiul responsabilităţii statale pentru prejudiciul cauzat indivizilor prin încălcarea dreptului comunitar nu pot fi privite ca mijloace adecvate şi suficiente de substituire a lipsei efectului direct al prevederilor directivelor comunitare, în raporturi juridice orizontale. Din contră, cele două instrumente juridice amintite trebuie catalogate mai degrabă ca fiind remedii complementare şi nu alternative lipsei efectului direct orizontal.

 

Concluzii

Prezenta lucrare e menită a sublinia importanţa fundamentală a doctrinei interpretării conforme, atât ca instrument de protecţie juridică, cât şi în contextul larg al efectelor produse de directivele comunitare. De-a lungul timpului, statutul principiului interpretării conforme a suferit schimbări radicale în sensul fortificării poziţiei pe care o ocupă în amintitele contexte. Trebuie recunoscut faptul că aceste progrese au putut fi realizate în mare parte datorită abordării originale pe care Curtea Europeană de Justiţie a preferat-o. Astfel, după cum am arătat în cele de mai sus, doctrina interpretării conforme, ca mod de a conferi efect dreptului comunitar în faţa instanţelor naţionale, are prioritate în faţa aplicării principiului efectului direct.

Totuşi, după cum a fost subliniat în doctrină[103], scopul interpretării conforme rămâne într-o oarecare măsură incert, în mare parte datorită faptului că instrumentul juridic analizat e menit a rezolva situaţii conflictuale între norme aparţinând unor diferite ordini juridice. În acest sens, incertiudinea juridică astfel creată poate fi redusă prin elaborarea de către Curtea Europeană de Justiţie a unor hotărâri complexe, dar clare şi prin alinierea condiţiilor de aplicabilitate a principiului interpretării conforme cu cele ale efectului direct.

În aceeaşi ordine de idei, după cum a fost în mod repetat argumentat în doctrină, jurisprudenţa în materie a Curţii Europene de Justiţie este caracterizată pe de o parte prin tendinţa de menţinere a interpretării literale a articolului 249, paragraf 3 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene şi, pe de altă parte, prin tendinţa de îmbunătăţire a aplicabilităţii directivelor în ordinele juridice naţionale ale Statelor Membre şi, în consecinţă, fortificarea protecţiei juridice a drepturilor individuale derivate din prevederile directivelor comunitare. Astfel, doctrina interpretării conforme a exemplificat cum se poate mai bine că noţiunea de obligativitate a prevederilor directivelor comunitare implică mai mult decât o simplă obligaţie de implementare: obligaţia de realizarea obiectivelor prevăzute în directive poartă aşadar asupra tuturor autorităţilor naţionale, inclusiv asupra instanţelor, şi nu doar asupra autorităţilor responsabile pentru imlementarea directivelor[104]. În acest sens, principiul interpretării conforme aduce o contribuţie esenţială la asigurarea consistenţei, coerenţei şi aplicării uniforme a dreptului comunitar în Statele Membre.

 

 

[1] U. Everling, Die ersten Rechtsetzungsakte der Organe der Europäischen Gemeinschaften, Betriebs-Berater, 1959, p. 52, citat în Jurgen Bast, On the Grammar of EU Law: Legal Instruments, Jean Monnet Working Paper 9/2003, NYU School of Law, Max Planck Institute for Comparative Public Law and International Law, Heidelberg, 2003, p. 9.

[2] A se vedea Sacha Prechal, Directives in European Community Law. A Study of Directives and their Enforcement in National Courts, Clarendon Press, Oxford, 1995, p. 197.

[3] A se vedea Jurgen Bast, op. cit., p. 10 şi T. Tridimas, Horizontal Direct Effect of Directives: a Missed Opportunity?, European Law Review, 19, 1994, p. 621.

[4] A se vedea cazul 152/84, Marshall v. Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority, 1986, ECR 723. În speţă, numita Helen Marshall a fost disponibilizată după 14 ani de activitate pentru motivul că depăşise vârsta limită de pensionare, care era de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Legislaţia engleză nu impunea o astfel de obligaţie de pensionare a femeilor ce împlineau vârsta de 60 de ani, iar „The UK Discrimination Act 1975" excludea din scopul său de reglementare problemele legate de pensionare. În acţiunea introdusă în faţa instanţei competente engleze, Helen Marshall a arătat că pensionarea ei a fost ilegală, fiind contrară prevederilor legale comunitare în materie de discriminare pe motive de sex.

[5] A se vedea cazurile 152/84, Marshall v. Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority, citat mai sus, 103/88, Fratelli Costanzo SpA v. Comune di Milano, 1989, ECR 1839, C-188/89, A. Foster and Others v. British Gas plc, 1990, ECR I-3313.

[6] A se vedea şi K.P.E. Lasok, Law and Institutions of the European Union, 7th edition, Butterworths, 2001, p. 144.

[7] Gerrit Betlem, The Doctrine of Consistent Interpretation - Managing Legal Uncertainty, Oxford Journal of Legal Studies, vol. 22, no. 3, 2002, p. 397.

[8] Vezi Sacha Prechal, op. cit., p. 197-198.

[9] Vezi Prinssen, Jolande M.; Schrauwen, Annette, Direct Effect. Rethinking a Classic of EC Legal Doctrine, Europa Law Publishing, Groningen, 2002, p. 79.

[10] O observaţie este însă necesară: doar analiza primei situaţii a enumerării face obiectul prezentului demers.

[11] A se vedea, cu titlu exemplificativ cazurile C-284/95, Safety Hi-Tech, 1998, ECR I-4301, C-61/94, Commission v. Germany, 1996, ECR I-3989, C-70/94, Werner, 1995, ECR I-3189, C-89/99, Schieving-Nijstad, 2001, ECR I-5851.

[12] A se vedea cazul Regina v. Bartle and the Commissionar of Police for the Metropolis and Others Ex Parte Pinochet, 2000, I A.C. 147.

[13] În urma soluţionării cazurilor Jacques Vabre, CDE 1975 şi Nicolo, RFDA 1989.

[14] Vezi Sacha Prechal, op. cit., p. 201-202, Prinssen, Jolande M.; Schrauwen, Annette, op. cit., p. 79-80 şi Jean Marc Favret, Droit et practique de L'Union Européenne, 4e edition, Gauliano éditeur, Paris 2003, p. 388-389.

[15] A se vedea G. F. Mancini; D. T. Keeling, Democracy and the European Court of Justice, 1994, 57 MLR 175, p. 183.

[16] A se vedea opinia Avocatului General Van Gerven în cazul C-128/92, Banks and Company Ltd v. British Coal Corporation, 1994, ECR I-1209, 1994, 5 CMLR 30.

[17] Procedeu cunoscut şi sub denumirea de efect direct vertical ascendent. Pentru o analiză detaliată, vezi Marie Françoise Labouz, Droir communautaire européen general, Bruylant, Bruxelles, 2003, p. 293.

[18] Vezi prevederile articolului 249 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene precum şi cazurile 43/75, Defrenne v. Sabena, 1976, ECR 455 (În speţă, numita Gabrielle Defrenne a fost angajată în calitate de stewardesă la compania aeriană belgiană Sabena - firmă de stat - şi, potrivit contractului de muncă, urma să fie disponibilizată fără preaviz la împlinirea vârstei de 40 de ani. Susnumita a introdus o acţiune la „Tribunal de travail" din Bruxelles, solicitând să fie tratată în mod egal cu colegii săi de muncă de sex bărbătesc care beneficiau de alte codiţii privind pensionarea, drepturile salariale etc..), şi 36/74 Walrave v. Union Cycliste Internationale, 1974, ECR 1405 (Speţa se referea la condiţiile de angajare a străinilor la organizarea concursurilor de ciclism, Curtea Europeană de Justiţie arătând că interzicerea discriminării pe bază de cetăţenie în domeniul angajării se referă şi la regulamentele tuturor organizaţiilor al căror scop este reglementarea colectivă a ocaziilor de obţinere a unor câştiguri). Pentru detalii, vezi Fábián Gyula, Drept Instituţional Comunitar, Editura Sfera, Cluj Napoca, 2004, p. 86 şi 134.

[19] Vezi cazul 152/84, Marshall v. Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority, citat mai sus.

[20] Vezi Tridimans, T., op. cit., p. 630.

[21] A se vedea Traité Instituant la CEE. Comentaire Article par Article sour la direction de Vlad Constantinesco, Robert Kovar, J.P. Jacqués, Dennis Simon, Economica, Paris, 1992, p. 1182 precum şi Francois Rigaux, L'influence des Communautés Européennes sur le droit international privé des Etats Membres, Bruxelles, 1981, Maison F. Larcier Editeurs, p. 35.

[22] Vezi cazul 148/78, Pubblico Ministero v. Tullio Ratti, 1979, ECR 1629. În speţă, catăţeanul italian Tullio Ratti a fost trimis în judecată de către Ministerul Public Italian, pentru comercializarea unor produse periculoase pentru sănătatea umană, faptă prevăzută ca infracţiune în Italia, în timp ce comercializarea produselor respective nu contravenea prevederilor Directivei 77/728. Fapta a fost comisă anterior expirării termenului de implementare a directivei, motiv pentru care Curtea Europeană de Justiţie, subliniind importanţa acestui termen, a statuat că o directivă, înainte de expirarea perioadei de transpunere, nu produce în beneficiul persoanelor fizice, efecte ce trebuie avute în vedere de către instanţele naţionale.

[23] Vezi Philippe Manin, Les Communautes Europeennes. L'Union Européenne, 5e edition, Pedone, Paris, 1999, p. 324.

[24] Vezi cazurile 103/88, Fratelli Costanzo SpA v. Comune di Milano, citat mai sus (În speţă, numitul Fratelli Costanzo a contestat procedura de încheiere a contractelor publice menite a pregăti organizarea Cupei Mondiale de Fotbal, desfăşurată în Italia în 1990. După ce participarea domnului Costanzo la licitaţia organizată a fost refuzată, potrivit prevederilor legale interne italiene, reclamantul a arătat că legislaţia italiană este incompatibilă cu directivele comunitare ce reglementau încheierea contractelor publice. Răspunzând la întrebarea adresată de către „Tribunale Amministrativo", Curtea Europeană de Justiţie a arătat că prevederile directivelor comunitare sunt obligatorii pentru toate autorităţile naţionale.) şi C246-249/94, Cooperativa Agricola Zootecnica v. Amministrzione delle finanze dello Stato, 1996, ECR I-4373.

[25] A se vedea Craig, P.; de Búrca, G., EU Law. Text, Cases and Materials, 3rd edition, Oxford University Press, 2002/2003, p. 209.

[26] Cazul C-240-244/98, 2000, ECR I-4491.

[27] A se vedea şi Craig, P.; de Búrca, G., op. cit., p. 218.

[28] Vezi cazurile C-194/94, CIA Security International SA v. Signalson SA and Securitel SPRL, 1996, ECR I- 2201 (În speţă, CIA Security a introdus o acţiune în faţa instanţei competente din Belgia, menită a sancţiona comportamentul anticoncurenţial al întreprinderii pârâte. Curtea Europeană de Justiţie a fost solicitată pentru a clarifica dacă prevederile unei directive comunitare, sub incidenţa căreia se afla respectivul raport juridic creat, au sau nu efect direct.) şi C-443/98, Unilever Italia SpA v. Central Food Sp.A, 2000, ECR I-7535.

[29] Vezi Craig, P.; de Búrca, G., op. cit., p. 220.

[30] Cazul 32/74, 1974, ECR 1201.

[31] Cazul 67/74, 1975, ECR 297.

[32] Cazul 111/75, 1976, ECR 657.

[33] 14/83, Von Colson and Kamann v. Land Nordrhein-Westfalen, 1984, ECR 1891.

[34] A se vedea, în mod exemplificativ, şi cazul C-421/92, Habermann-Beltermann v. Arbeiterwohlfahrt, Bezirksverband, 1994, ECR I-1657.

[35] Publicată în JOCEL 039, din 14 Februarie, 1976.

[36] Vezi Stephen Weatherill; Paul Beaumont, EU Law - The Essential Guide. The Legal Workings of the European Union, Penguin Books, Middlessex, 1999, p. 409-410 şi Jean Paul Jacqués, Droit institutionnel de L'Union Européenne, 2e edition, Dalloz, Paris, 2003, p.548.

[37] Vezi Sacha Prechal, op. cit., p. 213.

[38] A se vedea cazul C-338/91, Steenhorst-Neerings, 1993, ECR I-5375. Cazul în discuţie se referea la o acţiune introdusă în vederea obţinerea plăţii retroactive a unor sume corespunzând despăgubirilor acordate pentru disponibilizarea pe motiv de incapacitate de muncă. Statul olandez nu a implementat directiva comunitară reglementând această arie de raporturi juridice, iar reglementarea internă olandeză nu prevedea posibilitatea plăţii retroactive a acestor beneficii financiare.

[39] Vezi Stephen Weatherill; Paul Beaumont, op. cit., p.412.

[40] A se vedea Craig, P.; de Búrca, G., op. cit., p.212.

[41] Cazul C156/91, 1992, ECR I-5567.

[42] T. Tridimas, op. cit., p. 624.

[43] Cazul C-106/89, Marleasing SA v. La Comercial de Alimentacion SA, 1990, ECR I-4135.

[44] Vezi opinia Avocatului General Darmon în cazurile unite C-87-89/90, Verholen, 1991, ECR I-3757.

[45] Cazul 80/86, 1987, ECR 3969. În speţă, proprietarul unei cafenele a fost inculpat pentru faptul că a pus în circulaţie un sortiment de apă minerală care conţinea un supliment interzis prin Directiva 777/1980, nepreluată însă în dreptul olandez. Pentru detalii, vezi Fábián Gyula, op. cit., p. 131.

[46] Referirea a fost făcută cu privire la normele interne de implementare a directivei, care, dacă au fost adoptate înainte de expirarea termenului de implementare, trebuie interpretate în lumina prevederilor directivei. Este vorba de aşa-zisa interpretare corespunzătoare din punct de vedere temporal.

[47] Referirea a fost făcută de cele mai multe ori cu privire la situaţiile de neimplementare a directivei şi cu referire la întreaga legislaţie naţională.

[48] Vezi Prinssen, Jolande M.; Schrauwen, Annette, op. cit., p. 85.

[49] A se vedea cazul 148/78, Ratti, citat mai sus.

[50] A se vedea, exemplificativ, cazurile C-456/98 Centrosteel, 2000, ECR I-06007, C-215/97, Bellone v Yokohama SpA, 1998, ECR I-2191, C-348/98, Mendes Ferreira, 2000, ECR I-671.

[51] Vezi Prinssen, Jolande M.; Schrauwen, Annette, op. cit., p. 87-88, precum şi Sacha Prechal, op. cit., p. 206-207.

[52] În speţă, compania spaniolă Marleasing SA a solicitat în instanţă anularea contractului de societate al societăţii La Commercial International de Alimentation SA, pe motiv că aceasta a fost constituită doar pentru a prelua garanţiile asociaţiilor prezentate pentru datoriile lor faţă de Marleasing. Dreptul spaniol nu prevedea o enumerare expresă a cazurilor de nulitate a contractelor de societate, iar potrivit prevederilor Directivei 151/1968, încă nepreluată în dreptul spaniol, nu se putea pronunţa anularea pentru acest motiv. Pentru detalii, vezi Fábián Gyula, op. cit., p. 87-88.

[53] Vezi cazul C-63/97, Ronald Karel Deenik, 1995, ECR I-905.

[54] Vezi Craig, P.; de Búrca, G., op. cit., p.213.

[55] A se vedea şi opinia Avocatului General Van Gerven în cazul C262/88, Barber, 1990, ECR I-1889.

[56] Sacha Prechal, op. cit., p. 220, 229.

[57] Cazul C-334/92, Wagner-Miret, 1993, ECR I-6911.

[58] Cazul C-111/97, Evobus Austria GmbH v. Novog, 1998, ECR I-5411.

[59] Stephen Weatherill; Paul Beaumont, op. cit., p. 412.

[60] Cazurile unite C-6/90 şi C-9/90, 1991, ECR I-5357.

[61] Cazul C-168/95, Luciano Arcaro, 1996, ECR I-4705.

[62] Vezi Sacha Prechal, op. cit., p. 222.

[63] Vezi hotărârea pronunţată în cazul Kolpinghuis Nijmegen, paragraf 13.

[64] A se vedea Gerrit Betlem, op. cit., p. 406.

[65] Craig, P.; de Búrca, G., op. cit., p.215.

[66] Poate fi argumentat că una din cele mai importante limite ale interpretării conforme este prohibirea interpretării dreptului naţional într-o manieră contra legem. O astfel de interpretare presupune practic acordarea prevederii legale interne a unui înţeles care deviază în mod evident de la înţelesul iniţial al respectivei prevederi. Interpretarea contra legem afectează prin însăşi natura ei, certitudinea şi stabilitatea legislativă internă şi, din acest motiv, este de înţeles de ce o astfel de limitare a fost impusă. Pentru mai multe detalii în acest sens, a se vedea Sacha Prechal, op. cit., p. 227.

[67] Vezi Craig, P.; de Búrca, G., op. cit., p.216.

[68] Vezi Jurgen Bast, op. cit., p. 15.

[69] Vezi P. Craig, Directives: Direct Effect, Indirect Effect and the Construction of National Legislation, 1997, 22 ELRev. 519, p. 526.

[70] Cazurile unite C-74/95 şi C129/95, Procura della republica v. X, 1996, ECR I-6609.

[71] Vezi paragrafele 24 şi 25 ale hotărârii Procura della republica v. X unde apar referiri şi la articolul 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

[72] A se vedea Prinssen, Jolande M.; Schrauwen, Annette, op. cit., p. 89-90.

[73] Cazul C-215/97 Bellone v Yokohama SpA, citat mai sus.

[74] Directiva Consiliului 86/653/EEC, din 18 Decembrie, 1986, publicată în JOCE L382/17.

[75] Cazul C-129/94 Criminal Proceedings against Rafael Ruiz Bernáldez,1996, ECR I-1847. Speţa se referea la o acţiune introdusă împotriva numitului Rafael Ruiz Bernáldez, care a cauzat un accident în timp ce conducea în stare de ebrietate. Curtea Europeană de Justiţie a fost solicitată să evalueze compatibilitatea legislaţiei interne spaniole cu prevedrile Directivei 72/166, în vederea stabilirii obligaţiei de despăgubire ce cădea în sarcina companiei de despăgubire.

[76] Vezi Jurgen Bast, op. cit., p. 17.

[77] Cazul C-456/98 Centrosteel, hotărârea din 13 Iulie, 2000.

[78] Vezi Jurgen Bast, op. cit., p. 17-18.

[79] Cazurile unite C-240/98 - C-244/98 Océano Grupo v. Rocio Murciano Quintero, 2000, ECR I-4491.

[80] Directiva Consiliului 93/13/EEC, din 5 Aprilie, 1993 publicată în JOCE L95/29.

[81] Vezi Jurgen Bast, op. cit., p. 19-20.

[82] Vezi cazurile unite C-240/98 - C-244/98 Océano Grupo v. Rocio Murciano Quintero, paragrafele 30-31, unde cazurile Marleasing, Wagner Miret şi Dori sunt expres menţionate.

[83] Cazul C-194/94, CIA Security International SA v. Signalson SA and Securitel SPRL, citat mai sus.

[84] Cazul C-386/00 Axa Royale Belge SA v Georges Ochoa and Stratégie Finance SPRL, Hotărârea din 5 Martie, 2002.

[85] Cazul C-185/97, Coote v. Granada Hospital, 1998, ECR-5199. În speţă, Curtea Europeană de Justiţie nu a specificat exact modalitatea în care instanţa competentă engleză trebuie să interpreteze prevederile legale interne, dar a oferit o indicaţie clară privind modul în care aceeaşi instanţă trebuie să asigure eficacitatea aplicării normelor conţinute în directivele comunitare.

[86] Cazul 224/84, 1986, ECR 1651. În speţă, pârâtul a atacat o decizie a şefului poliţiei Royal Ulster, bazată pe ordinul Ministrului de Interne, pe motiv că ar contraveni directivei de interzicere a oricărei forme de discriminare, deoarece nu prevedea posibilitatea acordării de despăgubiri pentru victimile discriminării. Pentru detalii, vezi Fábián Gyula, op. cit., p. 89.

[87] Vezi Sacha Prechal, op. cit., p. 198-199, precum şi Gerrit Betlem, op. cit., p. 399.

[88] Cazurile unite C-6/90 şi C-9/90, 1991, citate mai sus. În speţă, Directiva 80/987 prevedea constituirea unor fonduri de garanţii din care, în caz de faliment, angajaţii unor companii aflate în situaţia amintită, care nu şi-au primit drepturile salariale, să fie plătiţi cu precădere, fără ca aceste creanţe să intre în masa falimentului. Compania italiană la care lucra Andrea Francovich a intrat în procedură de faliment, dar angajaţii nu au reuşit să-şi recupereze salariile restante, deoarece statul italian nu a preluat directiva sus-amintită în termenul de implementare fixat, iar fondurile de garantare prevăzute de aceasta nu au fost create. Astfel, angajaţii au solicitat depăgubiri din partea statului, acţiunea fiind argumentată prin nepreluarea directivei în legislaţia internă a statului italian. Pentru detalii, vezi Fábián Gyula, op. cit., p. 132.

[89] Cazul C-91/92, 1994, ECR I-3325. În speţă, în 1989, Paola Faccini Dori, în timpul unei călătorii, a fost convinsă în gara din Milano, de un agent ambulant să se înscrie la un curs la distanţă de limba engleză, în valoare de aproximativ 600.000 lire. După două zile de la acceptarea ofertei, însă, doamna Faccini Dori a notificat societăţii care organiza cursul denunţarea contractului, care însă nu a fost acceptată de compania în cauză. Mai mult, firma organizatoare a cursului a înmânat cauza unei societăţi care se ocupa cu încasarea drepturilor litigioase şi care a acţionat-o în judecată pe sus-numită, pentru plata sumei amintite. La data respectivă, Italia nu ratificase Directiva „Comerţului ambulant" 85/577, care permitea o astfel de denunţare a acestui tip de contracte, deşi termenul de implementare a directivei expirase în 1987. Prevederile relevante ale directivei au fost invocate de pârât în procesul civil, în vederea obţinerii unor despăgubiri din partea statului italian, conform formulei enunţate în cazul Francovich.

[90] Cazul C-46/93, 1996, ECR I- 1029. În speţă, în urma catalogării ca incompatibile cu prevederile legale comunitare a normelor germane privind puritatea berii, o întreprindere franceză, în calitate de reclamantă, a introdus o acţiune în vederea obţinerii unor despăgubiri din partea Statului German, menite să acopere prejudiciile cauzate de încetarea exporturilor de bere către acest stat. Cu această ocazie, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit ce condiţii trebuie îndeplinite pentru ca astfel de despăgubiri să poată fi acordate, şi anume: norma juridică încălcată să fie menită a conferi drepturi persoanelor fizice - juridice; încălcarea acestei norme să fie suficient de gravă; existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea normei şi prejudiciul creat.

[91] Cazurile unite C-397/98 şi C-410/98, 2001, ECR I-1727. În aceste cazuri unite, reclamanţii au contestat impunerea unei anumite taxe asupra sucursalelor unor întreprinderi ce nu îşi aveau sediul într-un Stat Membru. Curtea Europeană de Justiţie a arătat că instanţele naţionale competente trebuie să determine natura acţiunii introduce: fie ca acţiune introdusă în vederea restituirii sumelor plătite, fie ca acţiune introdusă în vederea obţinerii unor despăgubiri pentru prejudiciul creat.

[92] Vezi cazurile Francovich şi Dori, citate mai sus.

[93] Sacha Prechal, op. cit., p. 359.

[94] Vezi cazul Dekker, C-177/88, 1990, ECR I- 3941. În speţă, reclamanta a introdus o acţiune în faţa instanţei competente olandeze, în vederea obţinerii unor despăgubiri datorate pentru refuzul angajării ei de către întreprinderea pârâtă, pentru motivul că reclamanta era gravidă. Curtea Europeană de Justiţie a arătat că o astfel de acţiune a pârâtului constituie o discriminare pe motiv de sex, ce trebuie sancţionată corespunzător.

[95] Vezi Joël Rideau, Droit institutionnel de L'Union et des Communautes Européenne, 4e edition, L.G.D.J., Paris, 2002, p. 833.

[96] Vezi T. Tridimas, op. cit., p. 635.

[97] A se vedea, spre exemplu, inter alia, opiniile Avocatului General Van Gerven în cazul Barber / Guardian Royal ExchangeAssurance Group, C-262/88, 1990, ECR I-1889, în cazul Marshall (citat mai sus) precum şi opinia Avocatului General Jacobs în cazul Vaneetveld / SA Le Foyer, SA Le Foyer / Fédération des mutualités socialistes et syndicales de la Province de Liège, C-316/93, 1994, ECR I- 763.

[98] Vezi T. Tridimas, op. cit., p. 636.

[99] Ibid., p. 633 precum şi Stephen Weatherill; Paul Beaumont, op. cit., p. 412.

[100] Vezi cazul Lister v. Fourth Dry Dock & Engineering Co. Ltd, 1990, I AC 546.

[101] Stephen Weatherill; Paul Beaumont, op. cit., p. 411-412.

[102] A se vedea cazul Arcaro, citat mai sus.

[103] Vezi Gerrit Betlem, op. cit., p. 418.

[104] Vezi Sacha Prechal, op. cit., p. 355-356.

 


« Back