Num─ârul 1 / 2008

 

 

ADOPŢIA REGLEMENTATĂ DE LEGISLAŢIA ALTOR STATE

 

Carmen Oana Mihăilă*                                                                                                                                                     Mihaela Ioana Teacă**

 

 

                Abstract. The adoption legal regime in different countries. National legislations throughout theworld develop different approaches to adoption. These differences are determined by family traditions, religious conceptions, history, and social and political background. For instance, there are countries requiring that the race or/and religion of the adoptive parents be the same with those of the adopted child. Yet, the lawfulness of such restrictions has been recently strongly questioned.

                As a legal measure to protect the abandoned children, the adoption has a quite recent tradition in Europe. While the legislation of the child-oriented adoption had been introduced in the U.S.A. in the middle of the 19th century, some of these laws were adopted by European countries no sooner than decennials later. For example, the first law in Sweden - Swedish Adoption Act - was adopted in 1917, but it was only in 1959 that the child became lawful member of the adoptive family. In Germany, more precisely in the Federal Republic of Germany, the modern adoption laws were adopted only in 1977.

                It is highly important to study the way in which the legislation of foreign countries - both those of the U.E. and others - approaches the institution of adoption. A very important step was taken once with joining the Convention of Hague, which imposed a legislative attitude to be followed by the signing countries.

                A special situation occurs in some countries where international adoption can only be applied to disabled children or several siblings, due to the small number of adoptable children in their native country. While some countries charge the adoptive families with an adoption fee, sometimes very high, others only require the payment of the notary expenses, along with the lawyers' and translators' fees.

                In some countries, adoption is enforced by court order (Slovakia, Russia, Ukraine, Tunisia), in others it is regulated by contract (China, Ethiopia, Austria), or by administrative act (Vietnam, Guatemala, Hungary); not to mention the special case of Bulgaria, where not long before, children used to be adopted by direct negotiation between the adoptive family and the mangers of foster homes). As for the child's consent to adoption, it is to be mentioned that the minimum age to take it into account ranges from 12 years old (The Netherlands, Denmark), to 14 years old (Germany), or is considered in case the child is able to account for the effects of adoption (Czech Republic), whereas in Italy, even the opinion of a child under 12 years old is considered, depending on his/her mental development.

                Usually, the persons who can adopt are married couples (in Italy, they should be married for at least 3 years), but also single persons. As far as couples of homosexuals are concerned, it is a common thing in the Netherlands and Great Britain, while in Germany and Austria, only one partner of the couple may become adoptive parent. At the same time, Denmark, Italy and the Czech Republic grant adoption only to married couples. Yet, single persons can adopt in most of the examined countries. In Ireland, the married adopter needs the consent of his/her spouse, except for the case they live separately, whereas in Germany a person does not need the consent of the spouse, on condition that the latter be in legal incapacity to adopt or under 21 years old.

 

 

Mots clés: adoption, droit comparé

 

            Favoarea pentru adopţie înseamnă favoarea pentru copil[1]. De aceea, interesul superior al copilului la încheierea unei adopţii trebuie să fie prioritar pentru că cel mai important element din tot acest noian de acte şi reglementări este copilul. Pentru el se realizează adopţia, pentru a i se oferi lui o familie atunci când soarta potrivnică l-a făcut să nu mai poată fi crescut de părinţii ce i-au dat naştere.

            Legislaţiile naţionale ale statelor lumii comportă diferite atitudini în legătură cu adopţia[2]. Aceste diversităţi sunt date de tradiţiile familiale, concepţiile religioase, istoria, contextul social şi politic al acelor state. De exemplu, există unele ţări care cer ca rasa sau/şi religia părinţilor adoptivi să coincidă cu cea a copilului adoptat. Recent însă legalitatea unor astfel de restricţii a fost pusă serios sub semnul întrebării[3].

            Ca o măsură legală de protecţie a copiilor abandonaţi adopţia are o tradiţie destul de recentă în Europa. În timp ce legislaţia adopţiei în beneficiul copilului a fost introdusă în SUA la mijlocul sec. XIX, unele din aceste legi nu au fost adoptate pe continentul european decât zeci de ani mai târziu. De exemplu, prima lege din Suedia - Swedish Adoption Act a fost adoptată în anul 1917 dar abia în anul 1959 copilul adoptat a devenit membru de drept al familiei adoptatoare. În Germania, mai precis în Republica Federală Germană legile moderne ale adopţiei nu au fost implementate decât în anul 1977[4].  

            Deşi multe din legile SUA au fost inspirate din dreptul englez, a fost pentru prima oară în Massachusetts în anul 1851 când a fost adoptat primul statut al adopţiei. Marea Britanie, Scoţia şi Ţara Galilor au adoptat aceste legi ale adopţiei cu 75 de ani mai târziu.

Adopţia era făcută în trecut doar între rude, iar ulterior datorită unei masive imigrări şi industrializări din sec. XIX s-a realizat şi între persoane care nu erau rude[5]. Pe continentul european Codul civil francez de la 1804 a menţinut o perioadă îndelungată concepţia tradiţională asupra adopţiei considerată ca fiind un contract între adoptat şi adoptator încheiat în scopul de a oferi consolare familiilor care nu aveau copii şi care producea efecte în ceea ce priveşte numele, obligaţia de întreţinere şi moştenirea, fără ca adoptatul să rupă legăturile de rudenie cu familia sa de origine.

            Adopţia transrasială însă este destul de recentă. După al II-lea război mondial foarte multe familii din America au adoptat copiii rămaşi orfani, mai ales din Asia. 

            Este foarte important de studiat modul în care legislaţia altor state decât ţara noastră, atât cele membre ale Uniunii Europene cât şi celelalte, tratează instituţia adopţiei.

După cum vom vedea, o delimitare importantă este făcută prin prisma aderării la Convenţia de la Haga care impune o atitudine legislativă de urmat pentru statele semnatare.

Multe din prevederile legislative referitoare la adopţie sunt foarte asemănătoare cu cele din ţara noastră, unele state impunând în prezent ca şi România (până la adoptarea Legii 273 din 2004) un moratoriu al adopţiei internaţionale.

Vom vedea că unele state impun în mod obligatoriu instalarea rezidenţei adoptatorilor în acea ţară pe durata desfăşurării procesului de adopţie internaţională (Grecia, Spania). De asemenea ca un element distinctiv, în unele state analizate nu se pot adopta internaţional decât copii cu nevoi speciale, cu handicap, sau mai mulţi fraţi deodată, aceasta datorită numărului mic de copii adoptabili în ţara lor de origine.

Unele state impun familiilor care doresc să adopte plata unor taxe de adopţie, unele din ele foarte mari, altele nu impun decât plata cheltuielilor făcute cu taxele notariale, onorariile avocaţilor, ale traducătorilor.

În unele state adopţia internaţională este revocabilă (Nigeria, Tunisia).

Adopţia este în unele ţări realizată prin hotărârea instanţei de judecată (Slovacia, Rusia, Ucraina, Tunisia ), în altele ia forma unui contract (China, Etiopia, Austria), sau a unui act administrativ (Vietnam, Guatemala, Ungaria) (sau cazul special al Bulgariei unde adopţiile se încheiau cu ceva timp în urmă prin negocierea familiei adoptive cu directorii de orfelinate).

În ceea ce priveşte structurile responsabile în materia adopţiei găsim o componentă administrativă cu atribuţii în selecţia adoptatorilor, potrivirea şi plasamentul anterior adopţiei, şi o componentă judecătorească ce are atribuţii decizionale[6]. La nivel local, în majoritatea statelor analizate există servicii sociale care sunt responsabile cu selecţia şi evaluarea adoptatorilor (Marea Britanie, Danemarca, Irlanda), în alte state aceste responsabilităţi revin organismelor private implicate în adopţie. În Italia în schimb decizia de evaluare şi atestare a potenţialilor adoptatori revine instanţei de judecată pe baza evaluării serviciilor sociale.

În privinţa consimţământului copilului la adopţie se poate menţiona că vârsta de la care acesta este luat în considerare variază de la 12 ani (Olanda, Danemarca) la 14 ani (Germania), sau este luat în cazul în care este capabil să ia în considerare consecinţele adopţiei (Cehia), iar în Italia este ascultat şi copilul ce are sub 12 ani în funcţie de capacitatea lui de discernământ.

Pot adopta în general persoanele căsătorite (în Italia trebuie să fie căsătorite de cel puţin 3 ani), dar şi persoanele singure. În privinţa cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex, în Olanda, Marea Britanie este acceptat acest lucru, în schimb în Germania sau Austria poate adopta doar unul din partenerii cuplului de acelaşi sex. Danemarca, Italia, Cehia[7] acceptă doar cuplurile căsătorite. Persoanele singure pot adopta în majoritatea statelor analizate. În Irlanda persoana căsătorită poate adopta doar cu consimţământul celuilalt soţ, cu excepţia cazului în care locuiesc separat, în Germania persoana căsătorită poate adopta singură dacă unul din soţi este declarat legal în incapacitate de a adopta sau are sub 21 de ani.

În ceea ce priveşte interdicţia de a adopta putem arăta că în Olanda nu pot adopta persoanele cărora legea nu le permite să se căsătorească şi bunicii care nu pot adopta proprii nepoţi, în Germania un copil nu poate fi adoptat de către părinţii legali, în Austria nu pot adopta persoanele care sunt oficial responsabile de administrarea proprietăţii copilului, cuplurile de acelaşi sex şi persoanele care au depus un jurământ de celibat.

Majoritatea statelor analizate au prevederi legate de evaluarea potenţialilor adoptatori. În unele state în privinţa evaluării stării de sănătate este făcută o evaluare foarte amănunţită, nu numai un certificat care să ateste în general starea de sănătate a solicitanţilor. Etapa potrivirii copilului cu familia adoptatoare apare explicit în câteva state în privinţa adopţiei interne (Italia, Marea Britanie, Germania). Plasamentul copilului în vederea adopţiei variază de la 3 luni în Cehia, Marea Britanie, la 6 luni în Irlanda, 1 an în Olanda, 3 ani în Italia în cazul persoanelor singure.

Pentru o mai bună înţelegere a procedurii adopţiei, atât a celei naţionale cât şi a celei internaţionale, analiza a fost făcută împărţind statele în mai multe categorii: SUA şi Canada, ţări ale U.E., ţări care nu sunt membre ale U.E., ţări din Asia, Africa şi America.

 

 

§ În Canada şi S.U.A.:

 

            În Canada[8] adopţia este considerată o măsură subsidiară şi se face doar în interesul copilului adoptat luând în considerare elemente ca: aspectele emoţionale, intelectuale, nevoile fizice şi psihice, vârsta, starea de sănătate a copilului.

Aici autorităţile statale consideră că adopţia internaţională îşi va avea punctul de plecare pornind de la nevoile copilului şi nu din dorinţa unor părinţi de a avea copii. Adopţia internaţională este o măsură subsidiară ce se poate încheia numai dacă nu există nici o posibilitate să se ţină copilul în familia lui, comunitatea sau ţara lui. Copii care au discernământ sunt îndreptăţiţi să-şi exprime opiniile faţă de adopţie.

            Un copil poate fi considerat adoptabil imediat după naştere, dar niciodată înainte. Părinţii care vor adopta vor trebui să facă dovada că sunt capabili să ofere copilului un mediu propice permanent pentru dezvoltarea sa fizică, intelectuală, emoţională. Cu mai mulţi ani în urmă un părinte adoptiv era nevoit să aştepte o perioadă mai mare de 5 ani până adopta definitiv un copil, astăzi acest lucru se poate întâmpla în câteva luni sau doar puţini ani. Procedurile administrative s-au modificat şi simplificat foarte mult în Quebec după anul 1990. Cadrul legislativ ce guvernează adopţiile în Quebec este dat de Codul civil[9], Codul de procedură civilă[10] şi Legea de protecţie a copilului. Există de asemenea şi un decret ministerial care conţine condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească organizaţiile non-profit care se ocupă de adopţii.

            Conform Legii protecţiei copilului (Youth Protection Act[11]), Ministerul sănătăţii şi serviciilor sociale prin Secretariatul adopţiilor internaţionale (Secretariat a l´adoption internationale - SAI) sfătuieşte părinţii care doresc să adopte şi îi informează în legătură cu serviciile oferite. Codul civil stabileşte că persoanele care doresc să adopte trebuie să utilizeze una din următoarele metode:

-          printr-o organizaţie care se ocupă de adopţiile internaţionale autorizată de Ministerul Sănătăţii şi Serviciilor Sociale;

-          adresându-se SAI care acţionează în numele acestui minister;

-          direct fără intermediari.

            Atunci când viitorii părinţi optează pentru adopţia fără intermediari este vorba despre o adopţie privată. Dar, şi în acest caz ei trebuie să se adreseze SAI care să le explice care este procedura, conform Legii protecţiei copilului.

Indiferent ce cale se alege este absolut necesară o anchetă psihosocială în ceea ce-i priveşte pe părinţi, făcută sub supravegherea directorului protecţiei copilului, de un psiholog sau un lucrător social care este membru al ordinului său profesional. Organismul care se ocupă de adopţii este Tribunalul copilului (Youth Court). Judecătorul numit să pronunţe adopţia unui copil în Quebec sau să recunoască o hotărâre judecătorească luată în afara Quebec-ului trebuie să analizeze dacă legea a fost respectată.

Procedura adopţiei copiilor proveniţi din China este diferită, având în vedere că foarte mulţi copii adoptaţi în Quebec provin din această ţară (au fost adoptaţi din China 450 de copii în 2003). Începând cu anul 1992 a fost adoptată o lege care conţine regulile după care se fac aceste adopţii. Adopţia în Quebec are efecte depline conform Codului civil. Actele adopţiei, atât cele administrative cât şi cele judiciare sunt confidenţiale.

            În Quebec adopţia privată este permisă doar dacă părinţii consultă ministerul prin SAI. Quebecul este o provincie unde se fac aproximativ 1.000 de adopţii internaţionale pe an dintr-o populaţie de cca. 7,5 milioane oameni.

            Organizaţiile care se ocupă de adopţii sunt autorizate de Ministerul Sănătăţii şi Serviciilor Sociale şi sunt non-profit. Aceste organizaţii au elaborat un Cod etic în vigoare din ianuarie 1997, în cooperare cu S.A.I. care conţine regulile pe care ele trebuie să le urmeze realizarea unei adopţii. Copiii adoptaţi din alte state vor primi un nou certificat de naştere, vor beneficia de asigurările de sănătate, vor obţine cetăţenia şi vor primi până la vârsta de 18 ani alocaţii.

            Fiecare provincie guvernamentală are desemnat un birou responsabil pentru a se ocupa de încheierea adopţiilor.

            Dacă un copil canadian de exemplu va urma să fie adoptat de un adoptator cetăţean american, acesta trebuie să  obţină o viză pentru a putea intra în U.S. ca un rezident legal.

            În Ontario viitorii părinţi trebuie să intre în contact cu un asistent social privat care este certificat să facă evaluarea numită ,, homestudy". Acesta trebuie să facă părinţilor cel puţin 3 vizite punând întrebări despre relaţiile de familie, copiii lor, aptitudini, prieteni, obiceiuri. Sunt întrebaţi despre preferinţele lor, vârstă, sex, rasă, stare de sănătate. Este redactat un raport care este trimis unei autorităţi numite „Ministry of Community" pentru aprobare. Când copilul este plasat în familie un alt raport este întocmit de acest minister ce conţine particularităţi despre acea adopţie. Familia respectivă trebuie să prezinte cazierul şi certificatele medicale şi de asemenea scrisori de recomandare din cel puţin 3 surse diferite.

Costul acestei evaluări este de 1000-1500 dolari canadieni exceptând cazul când adopţia se face prin Children´s Aid Societies (în cazul în care adopţia se face prin intermediul acestei societăţi pe lângă evaluarea de acasă părinţii fac şi cursuri de adopţie ce durează aproximativ 8-10 săptămâni). În cazul în care se apelează la adopţia privată, după studiul evaluator agenţiile private autorizate să se ocupe de adopţii creează un profil al familiei adoptatoare ce include poze, aptitudinile acesteia pe care le prezintă persoanelor sau familiilor care doresc să-şi dea copilul spre adopţie. Aceştia pot solicita chiar întâlniri cu viitorii părinţi posibili adoptatori. După ce copilul este plasat în familia aleasă dacă el este nou născut asistentul social va vizita familia aleasă în primele 30 de zile şi apoi de 3 ori până ce copilul face 6 luni. După această perioadă se va întocmi raportul final ce va fi dat spre aprobare ministrului ce se ocupă de adopţii. Costul unei adopţii private ajunge la 5-8000 dolari canadieni.

Când adopţia se va face de la o mamă încă însărcinată, familia adoptatoare poate fi obligată să o asiste financiar şi emoţional în timpul sarcinii, acesteia acordându-i-se şi 21 de zile timp legal de gândire în care se poate răzgândi după naştere.    

            Newfoundland şi Labrador nu sunt semnatare ale Convenţiei de la Haga astfel încât acestea nu au aceeaşi legislaţie în privinţa adopţiei ca şi celelalte provincii din Canada[12].

 

În S.U.A. legislaţia prevede că nici o altă instituţie nu poate interfera cu drepturile şi obligaţiile familiei faşă de copii. Se consideră că părinţii sunt cei care acţionează întotdeauna în interesul superior al copilului (astfel, dacă un părinte alege ca un copil să nu meargă la şcoală ci să lucreze la ferma familie de exemplu, acest lucru este respectat). În ultima perioadă însă legislaţia a început să permită şi altor instituţii să intervină în familie pentru a apăra interesele superioare ale copilului. 

Ca şi în Canada există în S.U.A. proceduri ale adopţiei diferenţiate în funcţie de state[13].

La începutul sec. XVII instituţia adopţiei abia dacă exista. Pe atunci nu erau stabilite procedee legale, nu existau lucrători sociali sau criterii pentru alegerea potenţialilor adoptatori[14]. Societatea americană a împuternicit familia cu responsabilitate deplină pentru creşterea şi educarea copilului.

În anul 1997 pe 19 noiembrie preşedintele Clinton a semnat The Adoption and Safe Family Act care a devenit Legea 105-89. Această lege a înlocuit explicit casele de copii „foster care", adopţia fiind considerată soluţia cea mai bună pentru copiii aflaţi în nevoie. Adopţia devenea astfel o măsură care permitea acestor copii să aibă o casă şi o familie pe care le meritau[15].

Încă din anul 1998[16] în SUA se făcea lobby pentru aderarea la Convenţia de la Haga privind adopţia internaţională, având în vedere că cetăţenii americani adoptă mai mulţi copii din alte state decât din ţara lor. Acest lucru ar fi important mai ales pentru că prin Convenţie se impun câteva reguli comune de urmat pentru toate statele contractante, cât mai ales pentru cooperarea şi informarea acestora în domeniul protecţiei copilului şi în adopţie.

            Adopţia poate fi de trei feluri:

-          adopţia deschisă, când adoptatul are acces la dosarul său;

-          adopţia semideschisă, când părinţii biologici pot întâlni părinţii adoptivi, pot fi schimbate scrisori, poze ori direct ori printr-o agenţie specializată în adopţii;

-          adopţia închisă, când informaţiile între părinţii biologici şi cei adoptivi nu mai circulă după ce adopţia a fost încheiată[17].

În California dacă adopţia a fost finalizată după 1 ianuarie 1984, adoptatul de 18 sau peste 18 ani poate cere şi primi informaţii despre părinţii săi. Părinţii fireşti pot obţine informaţii despre copilul lor doar dacă adoptatul are peste 21 de ani şi numai dacă el şi-a dat acordul scris. Dacă adoptatul are mai puţin de 21 de ani agenţia de adopţii sau agenţia guvernamentală care s-a ocupat de adopţie poate accepta acest lucru numai pentru motive excepţionale ca de exemplu starea de sănătate.

            Dacă adopţia s-a făcut înainte de 1 ianuarie 1984 cu consimţământul ambelor părţi agenţia poate stabili contactul acestora.

Părintele adoptator trebuie să fie cu cel puţin 10 ani mai în vârstă decât copilul Poate fi adoptat doar un copil minor necăsătorit. Copilul care are peste 12 ani trebuie să consimtă la adopţie. Nu este cerut consimţământul părinţilor dacă aceştia sunt decăzuţi din drepturile civile sau dacă şi-au părăsit copilul, dacă nu au mai intrat în contact cu copilul şi nu l-au mai întreţinut o perioadă mai mare de un an.

            În Texas copilul peste 12 ani trebuie să-şi dea acordul la adopţie cu excepţia cazului când instanţa consideră că adopţia este în interesul celui adoptat. Nu este necesar acordul părinţilor în cazul în care copilul s-a născut ca urmare a supravieţuirii unui avort, în urma abuzului, neglijenţei, abandonului, pierderii drepturilor civile, renunţării la drepturile civile sau dacă părintele sau părinţii sunt bolnavi mintali. Mama firească însărcinată trebuie să-şi dea acordul nu mai devreme de 48 de ore după naştere. Poate adopta şi părintele vitreg cu condiţia ca acesta să fi crescut copilul în ultimele 6 luni sau copilul să aibă cel puţin 2 ani.

            În New York trebuie să consimtă la adopţie părinţii fireşti, persoana sau agenţia care deţine custodia.

            Copilul ce are peste 14 ani trebuie să consimtă la adopţie cu excepţia cazului când instanţa nu consideră necesar acest lucru.

            Nu este necesar acordul părinţilor fireşti când aceştia nu au mai intrat în contact cu copilul timp de 6 luni, când aceştia sunt bolnavi mintal sau şi-au încredinţat copilul unei agenţii de adopţii. Pot adopta atât adulţii căsătoriţi cât şi cei necăsătoriţi. De asemenea poate fi adoptată orice persoană.

            În state în care adopţia privată este ilegală, ca de exemplu Massachusetts, agenţiile intermediare cer pentru o adopţie cca. 4.000 dolari doar pentru „home study".

Criteriile alegerii unei familii adoptatoare pot fi legate de aria geografică, vârstă, statutul marital, nivelul de educaţie, religia.

Dacă se realizează o adopţie privată părinţii adoptatori trebuie să contacteze un avocat. În statele în care aceasta este permisă avocatul poate fi un intermediar între viitorii părinţi şi mama naturală. În California, a cărei legislaţie permite astfel de contacte sunt foarte multe adopţii în comparaţie cu alte state[18].  

În trecut era foarte dificil ca un singur părinte să poată adopta un copil, mai ales că statisticile arată că cca. 15,5 milioane de copii crescuţi de unul din părinţii biologici au mai multe probleme decât cei crescuţi de către ambii părinţi. Astăzi agenţiile care plasează copii în SUA, mai ales copii cu nevoi speciale sunt foarte receptive în a accepta cererea unui singur părinte adoptiv[19].

În ceea ce priveşte adopţia copilului de către rudele sale de sânge în literatura de specialitate americană[20] există păreri diferite. Astfel, se consideră că acest lucru prezintă avantaje, unul dintre ele ar fi că pe termen lung adoptatul poate creşte alături de rudele sale biologice şi şi-ar cunoaşte bine trecutul genetic. În acest caz ar fi mai simplu ca acel copil să aibă legături cu mama sa naturală, mai ales pentru a-i cunoaşte trecutul medical. Adopţia făcută de rudele copilului este mai simplă în unele state şi din punct de vedere procedural, legile fiind mult mai permisie. Dezavantajele sunt legate de mama naturală care, în cazul în care este rudă foarte apropiată cu părinţii adoptatori şi chiar locuieşte foarte aproape, ar putea interveni chiar brutal în creşterea şi educarea copilului şi ar dori să-l influenţeze, ceea ce ar dăuna chiar scopului încheierii adopţiei.

            O problemă importantă care este susţinută de multe articole de presă şi dezbateri aprinse este cea a păstrării secretului adopţiei. Dacă în trecut secretul adopţiei nu putea fi încălcat sub nici o formă, astăzi se pune din ce în ce mai mult în discuţie existenţa unei adopţii deschise mai ales din motive de ordin medical, genetic. S-a încercat chiar realizarea unei distincţii între confidenţialitate şi secretul adopţiei pentru a se înţelege de ce părinţilor naturali şi copiilor adoptaţi li s-a refuzat în trecut să aibă acces la înregistrările adopţiei[21]. S-a susţinut că adopţia deschisă presupune ca relaţiile legale create prin adopţie să nu fie îndeajuns pentru a crea starea de bine a copilului adoptat, deşi de multe ori în societatea americană s-a ajuns la concluzia că desecretizarea adopţiei poate duce chiar la apariţia unei boli în rândul copiilor adoptaţi, boală numită „adopted child syndrome"[22].

Unele studii arată că numărul celor adoptaţi se ridică la 2-4 % din populaţie. Conform datelor estimative ale National Comittee for Adoption din 1986 au fost înregistrate 104.088 de adopţii, iar în 1990 cca. 118.779[23].

În perioada anilor 1980 numărul adopţiilor internaţionale a crescut de la 5.700 în 1982 la 10.000 în 1987. În anul 1992 cca. 6.500 de copii au fost adoptaţi din alte ţări[24]. O statistică din anul 2003 arată că în SUA au fost adoptaţi din China 6859 copii, din Rusia 5209 copii, din Guatemala 2328 copii şi din România 200 copii, iar ca un total al copiilor adoptaţi în anul 2003, 20443 copii, faţă de 15774 copii adoptaţi în anul 1998[25].

            În privinţa adopţiei transrasiale care s-a realizat mai ales după al II lea război mondial, se arată că între 1948-1962 au fost adoptaţi cca. 3.000 de copii japonezi, 840 chinezi de către familiile albe de americani. Războiul coreean (1950-1953) a creat etapa următoare în care a fost reînnoit interesul pentru adopţia între rase diferite. Între 1953-1981 au fost adoptaţi din Coreea cca. 38.000 copii[26].

 

§ În câteva din ţările Uniunii europene:

 

            În Germania legislaţia în vigoare privind adopţia este prevăzută în Codul civil, Legea privind intermedierea adopţiei din 1989 modificată în 2001, Legea privind procedura necontencioasă.

            Nu există o autoritate centrală care să reglementeze adopţia, ea se poate face doar prin biroul local pentru tineri „Jugendamt". Acest birou are lista copiilor adoptabili din acel oraş şi este în măsură să asiste şi să pună la punct detaliile legale în ceea ce priveşte o asemenea procedură. Există totuşi unele agenţii independente care sunt o punte între părinţii biologici şi cei adoptatori.

La nivel administrativ există servicii sociale publice şi organisme private, iar la nivel judiciar există instanţe pentru cauze de tutelă pe lângă judecătorii.

Vârsta adoptatorilor trebuie să fie obligatoriu peste 25 de ani. Nu este impusă o diferenţă de vârstă între copil şi părinţii adoptatori. Există în Germania[27] un „Ghid privind problematica adopţiei" realizat de către Grupul de lucru al autorităţilor de tineret care nu este obligatoriu dar are o mare influenţă din punct de vedere practic. Acest ghid prevede ca diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptator să nu fie mai mare de 40 de ani. Legea germană cere ca părinţii adoptivi să fie căsătoriţi, heterosexuali, în cazuri rare acceptându-se şi cererea unor persoane necăsătorite. Un copil nu poate fi adoptat de părinţii săi legali cu excepţia mamei biologice, cea care a donat ovulul şi a tatălui biologic al copilului care nu este soţul mamei.

            Copilul adoptabil trebuie să aibă cel puţin 8 săptămâni. Se poate adopta şi persoana majoră doar dacă se justifică din punct de vedere moral.

            Cererea pentru a adopta un copil din Germania trebuie depusă prin intermediul unui notar public, iar înţelegerea legală trebuie făcută între persoanele care doresc să adopte, copil (dacă acesta are mai mult de 14 ani) sau reprezentantul legal al copilului (dacă acesta are mai puţin de 14 ani) şi părinţii biologici. În unele cazuri, când copilul poate fi serios afectat, organismul legal are încuviinţează adopţia poate refuza prezenţa unuia sau a ambilor părinţi biologici.

            În cazul persoanei căsătorite care adoptă singură este solicitat şi consimţământul soţului sau soţiei. Dacă o persoană majoră este căsătorită şi este adoptată, are nevoie pentru încheierea actului adopţiei de consimţământul soţului. Consimţământul consfinţit printr-un act notarial care este valid numai dacă este acceptat de instanţa de judecată. Nu poate fi revocat decât consimţământul copilului ce a împlinit 14 ani. Orice consimţământ îşi pierde valabilitatea dacă instanţa a respins cererea de adopţie sau a retras-o.

            Cererea de adopţie se procesează fie la serviciul de adopţie al unui oficiu pentru tineret unde îşi are domiciliul solicitantul fie de către un liber profesionist recunoscut. Este determinată capacitatea persoanelor de a adopta (suitability) cu referire la stabilitatea relaţiei, concepţiile privind educarea şi disciplinarea copilului sau motivaţia de a adopta, vârstă, sănătate sau condiţii de locuit.

            Procesul de potrivire constă în încredinţarea copilului pentru o perioadă de probă familiei adoptatoare. Nu există o limitare a acestei perioade. Dacă adoptatul şi adoptatorul sunt rude până la gradul 3 nu este necesară perioada de încredinţare. Actul care confirmă adopţia este eliberat de curtea competentă pe baza aplicaţiei persoanelor care doresc să adopte. Curtea va audia şi agenţia implicată în procesul de adopţie. 

            Ca efecte ale adopţiei în Germania, copilul va primi numele părinţilor adoptatori ca nume de naştere şi va deveni cetăţean german dacă adoptatorii sunt germani. Dacă un copil care are cetăţenia germană este adoptat cu toate efectele după legislaţia germană îşi va pierde propria cetăţenie, conform art. 27 din Legea cetăţeniei. 

            Au posibilitatea de a consulta dosarul de adopţie atât autorităţile, adoptatorii, părinţii adoptatorilor, reprezentantul legal al copilului cât şi persoana adoptată care are peste 16 ani. Nu poate fi însă făcută public informaţia privind faptul că un copil a fost adoptat decât cu consimţământul părinţilor adoptatori sau a celui adoptat. Persoanele care au adoptat un copil pot beneficia de un concediu parental (cu o alocaţie corespunzătoare) de educaţie de 3 ani şi numai dacă adoptatul are sub 8 ani.  

            Anularea adopţiei se face din oficiu. Astfel, în cazul adoptatului minor autoritatea tutelară poate cere anularea adopţiei, în baza unor motive care ţin de interesul adoptatului. Anularea adopţiei atrage după sine ruperea legăturilor de rudenie, încetând toate obligaţiile dobândite, fiind reluate legăturile de rudenie cu familia biologică.

            Orice încercare e a intermedia o adopţie contra obţinerii de foloase de orice fel se asimilează cu infracţiunea de trafic de copii, persoanele implicate primind o pedeapsă cu închisoare până la 10 ani sau amendă în funcţie de gravitate.

            Persoanele care doresc să adopte copii din Germania trebuie să ştie că este foarte dificil acest lucru, de aceea foarte mulţi cetăţeni nemţi îşi îndreaptă destul de des atenţia spre alte state pentru a încheia o adopţie.

 

            În Franţa[28] în 24 de ani numărul adopţiilor internaţionale s-a mărit de 4 ori. În anul 2003 practic 4000 de copii au fost adoptaţi în Franţa din 70 de ţări diferite.

Adopţia a fost recunoscută în Franţa încă înainte de revoluţie. În 18 ianuarie 1791 Adunarea Naţională (L' Assemblée Nationale) a emis un decret cu scopul de a include în legile civile pe cele referitoare la adopţie. Abia mai târziu, în 25 ianuarie 1973 s-au luat unele măsuri legislative importante, de exemplu s-a decis ca adoptaţii să vină la succesiunea părinţilor adoptatori. Codul lui Napoleon a fost cel care a stabilit condiţiile, formele şi efectele adopţiei[29].

În anul 1995 Franţa a aderat la Convenţia de la Haga. Cu toate acestea doctrina franceză[30] a considerat că această Convenţie nu a rezolvat conflictele care pot să apară între legile statului adoptatului şi cele ale statului adoptatorului. Legea din 6 februarie 2001 a avut meritul de a introduce instituţia adopţiei în Codul civil. Astfel, art. 370-3 stabileşte legea aplicabilă condiţiilor de adopţie. Ele sunt raportate în principiu la legea naţională a adoptatorului sau în cazul adopţiei făcută de doi soţi la legea care guvernează efectele căsătoriei lor. Dacă legea adoptatului interzice instituţia adopţiei, minorul nu poate fi adoptat decât dacă acesta s-a născut sau are domiciliul în Franţa[31]. Art. 370-5 se referă la efectele adopţiei pronunţată în străinătate.

Dreptul francez a fost reformat în privinţa adopţiei internaţionale pentru a fi în concordanţă cu prevederile Convenţiei de la Haga, prin Legea din 24 aprilie 2003. Instituţia adopţiei a trecut de la natura contractuală la cea judiciară. Legea cere ca adopţia să fie făcută pentru motive întemeiate („de juste motifs")[32]. Judecătorul va verifica nu numai ca adopţia să fie conformă legii ci şi dacă este respectat interesul superior al copilului şi drepturile sale fundamentale[33].

            Un copil francez nu poate fi adoptat decât începând cu vârsta de 3 luni până la 15 ani.  

            L´Aide Sociale a l´ Enfance încredinţează copilul în plasament o perioadă minimă de 6 luni înaintea finalităţii adopţiei.

            Pentru a adopta mai mulţi copii (fraţi şi surori) sau un copil cu handicap părinţii trebuie să fie într-adevăr motivaţi şi să dovedească faptul că vor menţine această situaţie pe o perioadă foarte mare de timp. Cetăţenii francezi sunt sfătuiţi să adopte mai ales din ţări semnatare a Convenţiei de la Haga.

            Adopţia internaţională în Franţa este de două feluri: cu ajutorul unui organism autorizat în Franţa sau adopţia individuală. Dacă se alege prima metodă, aceste organizaţii care sunt mai experimentate se ocupă de realizarea dosarului şi trimiterea acestuia în ţara de origine a copilului. A doua cale este mult mai dificilă, mai ales dacă părinţii aleg să adopte dintr-o ţară care nu este semnatară a Convenţiei de la Haga, pentru că trebuie să se adreseze direct orfelinatului sau unui avocat.

            În Franţa adopţia este gratuită şi este recunoscută după ce un judecător pronunţă adopţia.

În trecut[34] adopţia era un contract juridic încheiat între două persoane care puteau fi străine una de alta prin care se stabileau raporturi asemănătoare cu cele existente între un tată şi o mamă uniţi printr-o căsătorie legitimă şi copiii lor naturali. Adopţia era de două feluri, cea de drept comun şi cea privilegiată. Această ultimă formă permitea ca în condiţii particulare prevederile legii să nu se aplice în totalitate în privinţa condiţiilor şi formei adopţiei.      

            Un cuplu care doreşte să adopte trebuie să fie căsătorit de cel puţin de 2 ani şi să aibă cel puţin 28 de ani. O persoană singură  poate adopta decât dacă are peste 28 de ani. Nu există limită minimă de vârstă dacă un soţ doreşte să adopte copilul celuilalt soţ. De asemenea nu există limită maximă de vârstă.       Părinţii trebuie să fie cu cel puţin 15 ani mai în vârstă decât copilul (10 ani dacă adoptă copilul celuilalt soţ). Procesul adopţiei internaţionale din Franţa este lent şi se întinde pe durata a câţiva ani[35].

Ca efecte, în adopţia cu efecte depline numele celui adoptat este numele rezultat din căsătoria soţilor, iar în cazul soţului părintelui natural, numele nu se schimbă. În cazul adopţiei simple este permis ca adoptatul să-şi păstreze numele sau să-l adauge pe cel al părinţilor adoptivi[36]

 

            În Italia se ocupă de realizarea adopţiei la nivel judiciar tribunalele locale de minori (City Juvenile Courts) iar la nivel administrativ serviciile sociale publice şi organismele private.

            Legile care guvernează adopţiile în Italia sunt Legea 184 din 4 mai 1983 modificată de Legea 149 din 28 martie 2001 (Disciplina dell'adozione a dell'affidamento dei minori)[37], Decretul 492 din 01.12.1999 (Decreto del Presidente della Republica - Regolamento recante norme per la constituzione, l'organizzazione e il funzionamento della commissione per le adozioni internazionali), Legea 476 din 1998.

            Comisia pentru adopţii internaţionale (Commissione per le Adozioni Internazionali - Autorita Centrale per la Convenzione de L'Aja del 20.05.1993) este autoritatea centrală pentru aplicarea Convenţiei de la Haga.

            La nivelul Ministerului Justiţiei a fost organizată după modificarea legii adopţiei din 2001 o bază de date care cuprinde informaţii despre copiii adoptabili şi despre potenţialii adoptatori[38].

Copilul este adoptabil dacă are sub 18 ani. Pot fi însă adoptaţi şi copiii care nu au o sentinţă judecătorească de declarare a adoptabilităţii doar dacă sunt rude cu copilul sau părinţii până la gradul IV inclusiv sau dacă au avut o relaţie îndelungată cu aceştia, dacă soţul adoptă copilul natural sau adoptat al celuilalt soţ şi când plasamentul pre-adopţie se dovedeşte imposibil. Părinţii trebuie să aibă cel puţin 18 ani şi nu mai mult de 45 de ani (de exemplu dacă mama are 47 de ani iar tatăl 56, aceştia nu pot adopta decât un copil cu vârsta mai mare de 2 ani, dacă mama are 50 de ani iar tatăl 68, nu pot adopta decât un copil mai mare de 13 ani). Condiţia vârstei este impusă pentru a asigura copilului adoptat condiţii similare cu cele ale unei familii naturale.[39] Pot adopta numai cuplurile căsătorite. Cuplul trebuie să fie căsătorit de cel puţin 3 ani şi trebuie să-şi stabilească rezidenţa în Italia. De asemenea, cuplul nu trebuie să aibă în curs de derulare nici un fel de acţiune de separare legală.       

            Declaraţia pentru adopţie trebuie să fie însoţită de: actele de naştere, certificatele medicale eliberate de medicul de familie, dovada situaţiei economice, cazierele judiciare, acte notariale sau declaraţii care să ateste că nu trăiesc separat.

O adopţie în Italia poate dura aproximativ 3 ani şi costă cam 5000 euro (2006)[40]. Părinţii vor depune o cerere numită „Dichiarazione alla Disponibilita per l´ Adozione" la Tribunalul de minori în a cărui jurisdicţie îşi stabilesc rezidenţa.

Pe baza informaţiilor primite de la părinţi Tribunalul va alege copilul care se potriveşte cel mai bine dorinţelor cuplului. Copilul este încredinţat părinţilor o perioadă de 1 an. Instanţa va putea dispune prelungirea plasamentului cu încă un an din oficiu sau la solicitarea adoptatorilor. În această perioadă Tribunalul monitorizează şi oferă suport părinţilor adoptivi. La finalul anului Tribunalul confirmă sau revocă adopţia. Copilul ce a împlinit 14 ani trebuie să-şi dea consimţământul în vederea plasamentului anterior adopţiei. Instanţa de judecată va monitoriza plasamentul prin intermediul serviciilor sociale. Tribunalul poate cere implicarea serviciilor de asistenţă socială să asiste şi să evalueze părinţii, să-i raporteze cele observate. Aceste servicii sociale verifică situaţia economică a părinţilor, starea lor de sănătate, mediul social şi motivaţia lor la adopţie. Evaluarea trebuie finalizată în 120 de zile cu posibilitatea de prelungire pentru motive întemeiate încă 120 de zile. Tribunalul poate de asemenea să apeleze la un judecător sau o echipă de specialitate care să se întâlnească cu părinţii şi să-i evalueze pentru a oferi informaţii suplimentare.

Copilul adoptat are acces la informaţiile privind originea sa şi identitatea părinţilor biologici după împlinirea vârstei de 25 de ani, cu excepţia cazului când lipsa acestor informaţii ar putea afecta dezvoltarea sa psihică sau fizică dar numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani. Instanţa este singura care poate autoriza accesul la aceste informaţii. Transmiterea acestor informaţii fără autorizarea instanţei este pedepsită cu închisoarea până la 6 luni ori amenda între 200.000-2.000.000 lire. De asemenea, se pedepseşte cu închisoarea până la 1 an sau amenzi între 2.500.000-5.000.000 lire în cazul în care funcţionarii publici ori persoane numite să îndeplinească un serviciu public nu aduc la cunoştinţa instanţei de judecată situaţia unui copil aflat în stare de abandon. Se pedepseşte cu închisoarea de la 1 an la 3 ani nerespectarea legislaţiei referitoare la plasamentul copilului, cazurile în care se plasează un copil în mod permanent la o terţă persoană sau în afara ţării.

Ca stimulente pentru cei care adoptă se poate aminti acordarea concediului similar cu concediul de maternitate.

Art. 250 din Codul civil prevede că o femeie are posibilitatea de a nu-şi recunoaşte copilul, solicitând spitalului să-i păstreze anonimatul în momentul naşterii. 

            În Italia sunt aproximativ 11.000 de cupluri care sunt pe listele de aşteptare pentru o adopţie. În anul 2006 au fost adoptaţi din Italia cca. 3158 de copii, majoritatea fiind adopţii interne[41].

            În anul 1991 au intrat în Italia aproximativ 2.700 de minori adoptaţi faţă de mai puţin de 1.000 copii adoptaţi din Italia. În anul 1982 adopţia copiilor proveniţi din străinătate, pronunţate de Tribunalul pentru minori era foarte mică, aproximativ un număr de 300 de copii. În acea perioadă erau adoptaţi din ţară mii de copii.

            Italia a aderat la Convenţia de la Haga la 31 decembrie 1998, prin această aderare modificând Legea din 4 mai 1983. În spiritul Convenţiei de la Haga în legea italiană se precizează principiul subsidiarităţii adopţiei internaţionale. În perioada 16.11.2000-30.06.2007 au intrat în Italia 18.280 de copii dintre care 10.471 băieţi şi 7.809 fete. Dintre aceştia, 7.516 provin din ţări care au ratificat Convenţia de la Haga. Cei mai mulţi copii au fost adoptaţi din Ucraina şi Rusia (17.33%, respectiv 16.91%), cei mai puţini din Palestina, Taiwan, Uruguay (0.01%), dintr-un total de 72 de ţări[42]

 

            În Danemarca adopţia este reglementată prin Legea adopţiei din 1972 modificată în 2004. Ministerul pentru Familie şi Afacerile Consumatorului stabileşte regulile privind adopţia. La nivel local sunt responsabile cu adopţia Departamentele guvernamentale (statsamtet) care emit decretele de încuviinţare a adopţiei şi comisiile mixte stabilite la nivelul fiecărui judeţ care aprobă potenţialii adoptatori.  La nivel central se ocupă de adopţii Ministerul pentru Familie în cadrul căruia există Departamentul de afaceri familiale şi o comisie naţională pentru adopţii (The Danish National Board for Adoption).

            Copilul adoptat trebuie să fie sub 18 ani, fiind necesar la adopţie consimţământul celui care a împlinit 12 ani, cu excepţia cazurilor în care obţinerea acestui consimţământ se consideră a fi în detrimentul interesului superior al copilului.

            Persoanele care doresc să adopte sunt cupluri căsătorite sau persoane singure care au peste 25 de ani. Aceştia trebuie să obţină o atestare ca părinţi adoptatori (cu excepţia soţului care adoptă copilul celuilalt soţ sau a adoptatorului care este rudă apropiată ori are alte legături speciale cu copilul sau cu părinţii acestuia).

            Evaluarea potenţialilor adoptatori se face printr-o procedură administrativă de către comisiile mixte. Pregătirea adoptatorilor se face doar în cazul în care este adoptată o persoană din afara ţării. Legea nu prevede obligativitatea încredinţării copilului în vederea adopţiei.

            Încuviinţarea adopţiei se face prin decret administrativ dat de Departamentul Guvernamental Regional (Statsamtet). Legea specifică faptul că acest decret se dă dacă se presupune că acest lucru ocroteşte şi promovează bunăstarea copilului care urmează să fie adoptat şi când potenţialii adoptatori doresc să crească sau au crescut copilul ori atunci când alte motive speciale justifică adopţia.

            Este necesar pentru încuviinţarea adopţiei consimţământul părinţilor. Acesta este dat în scris în faţa unui reprezentant al Statsamtet-ului ori a oricărei instituţii ori autorităţi autorizată în acest sens de Ministerul familiei. Aceştia sunt instruiţi cu privire la efectele legale ale adopţiei şi ale consimţământului lor. Atunci când consimţământul părinţilor nu poate fi obţinut din diverse motive, Statsamtet-ul poate încuviinţa o adopţie în circumstanţe speciale când este de importanţă decisivă pentru bunăstarea copilului.

            Adopţia poate fi revocată de către Ministerul Familiei atunci când adoptatorii şi părinţii naturali ai copilului sunt de acord cu acest lucru, iar revocarea este în interesul copilului. În cazul în care adoptatorii au decedat, la cererea părinţilor naturali adopţia se poate revoca de către Ministerul Familiei dacă acest lucru este în interesul superior al copilului. Adopţia mai poate fi revocată de către instanţă atunci când adoptatorul este găsit vinovat de rele tratamente asupra copilului, când nu-şi îndeplineşte obligaţiile faţă de copil sau când din orice alte motive se consideră că revocarea este în interesul copilului. Instanţa poate obliga adoptatorul să ofere întreţinere copilului chiar după revocarea adopţiei. Dacă adoptatul a împlinit deja 18 ani în momentul revocării adopţiei Ministerul Familiei sau instanţa de judecată poate decide reluarea relaţiilor cu familia de origine dacă părinţii naturali consimt la acest lucru.

            Nu există o urmărire postadopţie a copilului şi familiei.

            Persoanele adoptate au dreptul să afle informaţii cu privire la originea lor dacă sunt majori, iar dacă sunt minori este necesar consimţământul părinţilor adoptivi.

Ca o particularitate a adopţiei, legea din Danemarca conţine prevederi despre mamele surogat (nu poate fi oferită nici o asistenţă cu scopul stabilirii unui contact între o femeie şi o persoană care doreşte ca acea femeie să poarte un copil pentru ea, pedeapsa încălcării acestei prevederi este închisoarea până la 4 luni).    

 

            Marea Britanie a adoptat această cale a adopţiei pentru prima oară după primul război mondial când a fost devastată de o mare epidemie de gripă. La început scopul nu era de a crea o familie pentru un copil ci acela de a găsi un copil pentru familiile rămase fără copii. Încă de pe atunci, pentru că erau foarte mulţi părinţi care doreau să adopte un copil se impunea o limită de vârstă pentru adoptatori. După anul 1970 în Marea Britanie datorită scăderii numărului de copii adoptabili au fost adoptaţi foarte puţini copii. Anul acesta se preconizează creşterea acestui număr cu cca. 50% faţă de anii precedenţi (în anul 1999 au fost înfiaţi doar 2200 de copii)[43].

            În Marea Britanie organismul responsabil cu adopţia este „Departamentul pentru educaţie", iar legea care reglementează adopţia este Legea adopţiei şi copilului din 2002. La nivel executiv structurile responsabile cu adopţia sunt agenţiile autorizate pentru adopţie, adică acele societăţi voluntare care sunt parte a serviciilor sociale ale autorităţilor locale iar la nivel decizional structurile responsabile sunt comisia independentă de adopţii a agenţiei (adoption panel) şi instanţa judecătorească.

Pot adopta persoanele peste 21 de ani, căsătorite sau singure. Chiar dacă nu există o limită superioară de vârstă multe agenţii cer ca să nu existe o diferenţă de vârstă mai mare de 45 de ani între copil şi părinţii adoptatori. De asemenea practica a dovedit că nu sunt luaţi în considerare la adopţie persoanele sub vârsta de 25 de ani datorită lipsei de maturitate[44]. Fiecare autoritate locală poate să determine o vârstă limită în funcţie de caz. Cuplurile căsătorite trebuie să adopte împreună. Candidaţii care doresc să adopte copii cu vârste foarte mici condiţiile sunt foarte restrictive, fiind preferaţi cei cu vârste cuprinse între 26 şi 35 de ani care nu au probleme de sănătate, ce locuiesc în aceeaşi zonă de multă vreme. Persoanele care doresc să adopte trebuie să aibă domiciliul stabilit în U.K. de cel puţin 1 an înainte de data depunerii cererii de adopţie.

            În Anglia responsabilă de inspecţia serviciilor locale şi înregistrarea agenţiilor voluntare în materia adopţiei este „Comisia naţională pentru standarde de sănătate".

            În Ţara Galilor instituţia este reprezentată de „Biroul Naţional pentru Ţara Galilor".

            În Scoţia instituţia este reprezentată de „Comisia scoţiană pentru reglementare în sănătate".

            În Irlanda de Nord instituţia este reprezentată de „Departamentul de sănătate, servicii sociale şi protecţie publică".

            Nu există costuri cu privire la adopţie. Părinţii trebuie să prezinte rezultatele anchetelor sociale şi psihologice, certificatele medicale, cazierele judiciare.

În general agenţiile de adopţie cer adoptatorilor să participe la cel puţin 4-6 grupuri de informare şi pregătire. Se estimează că întregul proces durează între 6 şi 12 luni pentru ca asistentul social să finalizeze evaluarea potenţialilor adoptatori şi o decizie finală să fie luată de Comisie. Comisia independentă de adopţii va analiza raportul întocmit şi va recomanda aprobarea sau nu a solicitanţilor ca şi adoptatori. Dacă agenţia nu aprobă calitatea de adoptatori aplicanţii pot solicita reexaminarea cererii lor de către aceeaşi agenţie sau de către un organism independent (independent review mechanism) care la rândul său face o evaluare şi o recomandare în consecinţă.

            Potrivirea dintre părinţii adoptatori şi copil se realizează de agenţia care a făcut evaluarea sau de către Registrul pentru Adopţii (din Anglia şi Ţara Galilor).

            Instanţa nu poate să încuviinţeze adopţia decât după ce copilul a locuit cu familia cel puţin 13 săptămâni, copilul trebuind să aibă cel puţin 6 săptămâni. Solicitarea de încuviinţare a adopţiei se adresează instanţei de judecată care numeşte o persoană - „Reporting Officer" care va verifica dacă părinţii naturali îşi dau consimţământul în cunoştinţă de cauză.

            În privinţa serviciilor postadopţie, se poate preciza că există un act normativ separat care reglementează accesul la tipologia şi modul de acordare a acestor servicii. Autoritatea locală responsabilă pentru copil este răspunzătoare pentru orice nevoi ce apar după încuviinţarea adopţiei pe o perioadă de 3 ani.

            În privinţa modalităţilor de acces la informaţiile despre originea copiilor adoptaţi, aceştia din urmă pot afla date despre părinţii biologici (dacă solicitarea este făcută direct de adoptat acesta trebuie să aibă peste 18 ani), în schimb solicitările terţelor persoane sunt analizate cu mare atenţie. În Irlanda există o structură - „Adoption Contact Register" care păstrează detalii despre adoptaţi şi rudele biologice care doresc la un moment dat să intre în contact.

            Părinţii adoptatori primesc după realizarea adopţiei un concediu plătit (de 26 de săptămâni cu posibilitatea de prelungire pentru încă 26 de săptămâni).      

            Noua Zeelandă este prima ţară din Imperiul Britanic care a legalizat adopţia în anul 1881. După al II lea război mondial guvernul din Noua Zeelandă a devenit preocupat de costurile foarte mari ale statului pentru a ţine copiii fără părinţi în instituţii. „Adoption Regulation" din 1959 au permis ca identitatea părinţilor adoptivi să fie ţinută secretă. Prin „The Adult Information Act" din 1985 practica adopţiilor închise a fost înlocuită cu cea a adopţiilor deschise[45].

            În Marea Britanie sunt adoptaţi destul de puţini copii, iar o statistică[46] arată că în anul 2005 numărul copiilor adoptaţi de la casele de copii a crescut cu 40-50%. În anul 1968 au fost adoptaţi 27.000 copii, pe când în anul 1999 numai 2200 copii. În anul 1999 au fost adoptaţi doar 272 de copii din alte ţări decât Marea Britanie. Guvernul Marii Britanii a realizat chiar şi o carte albă referitoare la adopţie ce include propuneri ca Anglia şi Ţara Galilor să susţină planul de creştere a numărului de adopţii, implicând sprijin financiar suplimentar şi noi standarde pentru adopţii, creşterea fondurilor pentru pregătirea asistenţei sociale, suplimentarea numărului de tribunale de judecată familială, plata concediilor de adopţie şi intensificarea sprijinului postadopţie.

 

            În Spania sunt foarte puţini copii adoptabili, iar adopţia internaţională este foarte rară, mai ales că părinţii trebuie să-şi stabilească rezidenţa legală în ţară şi trebuie să rămână acolo până la finalul procedurii de adopţie.

            În Spania există 17 Comunităţi Autonome care sunt responsabile cu procedura de adopţie, inclusiv cea internaţională. „Direcţia Generală pentru minori şi familie" („Direccion General del Menor y Familia") este responsabilă cu transmiterea cererilor posibililor viitori părinţi din cel mai apropiat teritoriu. Agenţiile de binefacere pentru protecţia minorilor din comunităţile autonome unde este adoptat copilul sunt responsabile în totalitate de adopţie. Acestea sunt singurele care pot da aprobarea pentru ca un judecător să autorizeze o adopţie.

            Cererea părinţilor trebuie însoţită de următoarele documente:

-          certificatele de naştere;

-           certificatul de căsătorie;

-           cazierele judiciare;

-           certificatele medicale;

-           dovada situaţiei financiare.

După ce acestea sunt depuse, o echipă de la aceste agenţii va face o anchetă psiho-socială a viitorilor părinţi analizând capacitatea lor de a adopta şi de a fi părinţi. Agenţia va prezenta toate acestea instanţei de judecată ce are jurisdicţie în acea comunitate. Aprobarea agenţiei nu se cere atunci când un părinte adoptă copilul celuilalt părinte, atunci când copilul a fost crescut de viitorii părinţi în perioadă de pre-adopţie sau a avut grijă de copil cel puţin 1 an, sau dacă este minor.

            Părinţii trebuie să aibă cel puţin 25 de ani şi să fie cu cel puţin 14 ani mai în vârstă decât adoptatul. Dacă sunt căsătoriţi numai unul dintre părinţi trebuie să aibă peste 25 de ani. Adoptatul trebuie să aibă sub 18 ani. O excepţie este copilul ce a fost crescut de viitorii părinţi cu continuitate de dinainte de vârsta de 14 ani. Viitorii părinţi nu pot adopta proprii copii, rudele de sânge apropiate, cele de gradul II prin mariaj.

            Ca şi în multe ţări adopţia în Spania a suferit importante modificări. Adopţia copiilor sănătoşi a devenit o excepţie, în timp ce copiii cu nevoi speciale sunt din ce în ce mai disponibili.[47] 

 

            § În alte ţări europene:

 

            Legile care guvernează adopţia în Rusia sunt Codul familiei federaţiei ruse, Codul de procedură civilă, Legea cetăţeniei din 1991, Legea referitoare la copiii fără familie din 2001[48], Decretul 919 din 1996 privind organizarea recensământului copiilor abandonaţi fără familie, Decretul 275 din 29 martie 2000, modificat la 3 octombrie 2005 referitor la adopţia copiilor străini.

            Decizia adopţiei este o decizie judiciară care, conform paragrafului 2 din art. 274 al Codului de procedură civilă de la producerea efectelor sale permite aplicarea drepturilor şi obligaţiilor adoptatorilor şi adoptatului.

            Adopţia poate fi anulată sau revocată dacă acest lucru este în interesul copilului, la cererea părinţilor biologici, a tutorelui sau a procurorului.

            În Rusia legea adopţiilor nu impune o limită minimă sau maximă de vârstă pentru a putea adopta. Cu toate acestea majoritatea părinţilor adoptatori au între 25 şi 55 de ani. De regulă mama trebuie să aibă sub 45 de ani pentru a fi aptă să adopte un copil din Rusia. Li se permite să adopte şi persoanelor care mai au copii, persoanelor singure sau divorţate, persoanele singure trebuind însă să aibă cel puţin 25 de ani, să facă dovada unor venituri stabile şi să aibă pus la punct un plan de îngrijire al copilului dacă lucrează în afara casei.

            Art. 127 din Codul familiei arată că persoanele care nu-şi pot exercita atribuţiile părinteşti din cauze medicale nu pot adopta.

            Copiii pot fi adoptaţi dacă părinţii sunt decedaţi, dispăruţi sau necunoscuţi, sunt decăzuţi din drepturile părinteşti, incapabili sau ai căror părinţi şi-au dat acordul în scris. Copilul peste 10 ani trebuie să-şi dea şi el acordul la adopţie. Ei trebuie să fie înscrişi în baza de date a copiilor fără tutelă (la Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei).

            Autorităţile care se ocupă de realizarea adopţiilor în Rusia solicită ca adopţia să fie notificată ambasadei sau consulatului Rusiei din ţara de origine a adoptatorilor înainte ca părinţii să se întoarcă în această ţară cu copilul. Rusia impune de asemenea urmărirea adopţiei prin servicii postadopţie la o perioadă de 6, 12, 24 şi 36 de luni după ce părinţii şi copilul s-au întors în ţara în care vor locui. Aceste raporturi vor analiza modul în care copilul s-a integrat în familie, dezvoltarea fizică şi psihică a copilului, relaţiile sociale stabilite cu familia extinsă.

            Cererea de adopţie împreună cu celelalte acte necesare pentru adopţie sunt reunite într-un dosar. Acesta va conţine:

-          copiile certificatelor de naştere ale părinţilor, autentificate;

-          copie după certificatul de căsătorie;

-          copie după hotărârea de divorţ după caz, autentificată;

-          o declaraţie referitoare la situaţia financiară a familiei;

-          copie în alb-negru după prima pagină din paşaport care conţine semnătura solicitanţilor;

-          o scrisoare de recomandare de la angajator care să conţină salariul şi perioada angajării;

-          acte care să ateste starea medicală;

-          acte care să ateste calitatea de proprietar sau de chiriaş;

-          fotografii ale părinţilor şi ale casei în care va locui copilul;

-          scrisori de recomandare;

-          cazierele judiciare.

Toate formularele necesare se regăsesc în Ghidul de completare a dosarului pentru adopţie.

            Dosarul trebuie să fie adresat unui centru regional de adopţie. Audierea pentru adopţie se face în faţa unui tribunal în prezenţa părinţilor, a unui reprezentant al centrului de adopţii şi a procurorului.

            Art. 135 din Codul familiei permite adoptatorilor să schimbe data şi locul naşterii din certificatul de naştere al adoptatului.

            Chiar dacă este adoptat un copil de origine rusă de către o persoană cu domiciliul în altă ţară, adoptatul nu-şi pierde cetăţenia

            În Moldova conform Codului familiei moldovean (2000)[49] adopţia copiilor moldoveni de către străini nu este posibilă decât în cazuri excepţionale când nu există nici o soluţie naţională (adopţie sau tutelă), în caz de boală gravă dacă tratamentul nu se poate face în ţară. Adopţia este prevăzută şi de Codul civil moldovean[50] (Legea Republicii Moldova Nr. 1107-XV din 06.06.2002)

            Moldova este semnatară a Convenţiei de la Haga.

            Conform art. 119 din Codul familiei încuviinţarea adopţiei se face de către instanţa judecătorească la cererea persoanelor care doresc să adopte, cu participarea obligatorie a autorităţii tutelare. Instanţa va expedia în termen de 3 zile din momentul când hotărârea privind încuviinţarea adopţiei a rămas definitivă copia acestei hotărâri oficiului de stare civilă din raza ei teritorială.

            Nu se admite adopţia unui copil de către un cuplu necăsătorit (art. 121 (3) din Codul familiei). De asemenea, conform art. 122 din Codul familiei copilul trebuie să fie încredinţat părinţilor adoptatori un termen de minim 6 luni. Diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptatori trebuie să fie de cel puţin 15 ani, dar pentru motive temeinice diferenţa poate fi redusă, dar nu mai mult decât cu 5 ani (art. 123).

            Este necesar acordul părinţilor fireşti la adopţie (art. 124), iar copilul ce a împlinit 10 ani trebuie să-şi dea acordul la adopţie (art. 127).

            După adopţie copilul îşi poate păstra numele şi prenumele avute anterior adopţiei, sau acestea pot fi schimbate (art. 129). În scopul asigurării secretului adopţiei este posibilă şi schimbarea locului de naştere al copilului (art. 130). Adopţia poate înceta în urma desfacerii sau declarării nulităţii acesteia în baza unei hotărâri a instanţei judecătoreşti (art. 135 (1)). Art. 162 şi 163 se referă la adopţia copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova de către cetăţenii străini. 

 

§ În unele ţări din Asia:

 

            În Georgia în anul 2006 Ministerul Educaţiei a dat o informare conform căreia există un număr foarte mic de copii disponibili pentru adopţia internaţională[51].

            Viitorii părinţi trebuie să fie cu cel puţin 16 ani mai în vârstă decât copilul. Soţii trebuie să adopte împreună. Pot adopta şi persoanele singure. Nu pot adopta persoanele care sunt decăzute din drepturi în mod legal, cei cărora le-au fost retrase unele drepturi părinteşti, persoanele care suferă de boli psihice.

            Nu se cere ca părinţii să-şi stabilească rezidenţa în Georgia pe durata procesului de adopţie.

            Costurile adopţiei se ridică la aproximativ 4-5000 dolari, costuri făcute cu plata avocaţilor, traducerilor sau taxelor notariale. Dacă părinţii apelează la serviciile unor agenţii de adopţii costurile se ridică la 20-30000 dolari.

            Un copil poate fi adoptat internaţional doar după 6 luni de la data când a fost introdus în baza de date a Ministerului Educaţiei. Numai această instituţie poate decide potrivirea dintre părinţii adoptivi şi copii, dar numai după ce cererea a fost aprobată. Părinţilor li se trimit date despre copil, iar după ce aceştia confirmă în scris dorinţa de a adopta li se dă adresa copilului şi dreptul de a-l vizita pentru a solicita un consult medical.

            Părinţii trebuie să fie prezenţi la şedinţa de judecată. După ce instanţa de judecată aprobă adopţia, se poate face un nou act de naştere al copilului şi un paşaport pe baza noului act de naştere.

            Dosarul persoanelor care doresc să adopte trebuie să conţină:

-          declaraţia părinţilor adoptivi cu datele personale şi categoria de copil adoptabil;

-           copii ale actelor de naştere;

-          copii după certificatul de căsătorie;

-          copie după paşapoarte;

-          certificatele medicale;

-          cazierele judiciare;

-          dovezi ale veniturilor;

-          scrisori de recomandare de la prieteni, familie;

-          anchetele sociale cu evaluările obligatorii.

 

            China a adoptat Convenţia de la Haga în anul 2006[52]. Alte reglementări interne în domeniul adopţiilor: Legea adopţiilor din 1991[53], Reglementarea din 10.11.1993 referitoare la adopţia copiilor chinezi de către străini, Circulara Centrului chinez pentru adopţii din 2002 referitoare la acceptarea dosarelor de adopţie în China pe anul 2003.

            Adopţia are forma unui contract scris între adoptat şi persoana care consimte la adopţie, autentificat de notar.       

            În China legea adopţiilor impune ca viitorii părinţi să aibă cel puţin 30 de ani, iar cei peste 55 de ani sunt arareori luaţi în calcul pentru a adopta. Este permisă adopţia atât persoanelor singure care trebuie să aibă venituri adecvate creşterii unui copil şi un plan pentru creşterea acestuia dacă lucrează în afara casei, cât şi persoanelor care mai au copii. În acest ultim caz se permite adopţia doar persoanelor care mai au maxim 4 copii, rare fiind cazurile în care se aprobă adopţia într-o familie care are mai mult de 5 copii.

            Pentru că în China există o politică ce impune familiilor să nu aibă mai mult de un copil, în această ţară sunt foarte mulţi copii abandonaţi care pot fi adoptaţi. În majoritatea lor aceştia sunt nou născuţi şi fete tinere care sunt sănătoşi.

            Art. 8 din Legea adopţiilor arată că persoanele adoptatoare nu pot adopta decât un singur copil, indiferent că este fată sau băiat, iar art. 11 precizează că adoptatul ce are peste 10 ani trebuie să consimtă la adopţie.

            O statistică arată că sunt aproximativ 900 de orfelinate în întreaga ţară. Sunt adoptabili copiii sub 14 ani, orfani, abandonaţi şi ai căror părinţi sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile. Copilul peste 10 ani trebuie să consimtă la adopţie.

            Cuplul trebuie să fie proprietarul unui imobil de minim 80000 dolari, să-şi justifice veniturile şi să aibă un depozit de 30000 dolari anual plus 10000 dolari pe copil.

            Părinţii trebuie să depună o scrisoare de motivaţie în care să precizeze sexul şi vârsta copilului dorit. Dosarul trebuie să conţină şi cazierele judiciare, evaluările sociale şi psihologice, actele de naştere şi căsătorie, cartea de muncă, dovada situaţiei financiare, copia paşaportului, 6 fotografii ale adoptatorilor şi familiei acestora. Dosarul este trimis Centrului naţional pentru adopţii din Republica populară chineză.

            Dacă autorităţile legale desemnează un copil ce va putea fi adoptat familia va primi o poză a cestuia şi date despre starea sa de sănătate. În cazul în care din orice motive familia nu doreşte să adopte respectivul copil trebuie să notifice acest lucru în scris oficialităţilor chineze care vor decide dacă vor mai prezenta sau nu alţi copii spre adopţie familiei respective. După ce părinţilor li se prezintă un copil pe care-l acceptă aceştia primesc apoi un document oficial de adopţie valabil 3 luni.  Adoptatul este dat în grija părinţilor după ce contractul este încheiat. Părinţii trebuie apoi să meargă la „Biroul afacerilor civile" pentru a înregistra adopţia. Adopţia îşi produce efectele odată cu predarea actului notarial de adopţie.

            Costurile totale se ridică la 700 euro la care se adaugă cca. 3000 euro care vor fi utilizaţi pentru îmbunătăţirea condiţiilor din instituţiile în care sunt ţinuţi copiii. Legislaţia chineză cere ca serviciile postadopţie să facă două rapoarte la 6 şi la 12 luni după adopţie. Acestea trebuie să cuprindă descrierea modului în care copilul interacţionează cu părinţii, dezvoltarea sa fizică şi psihică, relaţiile cu familia extinsă. Rapoartele trebuie să conţină date referitoare la numele copilului primit în China, numele primit după adopţie, starea de sănătate a copilului, numele, profesia, adresa familiei adoptive, schimbările care intervin în statutul părinţilor referitoare la căsătorie, schimbare de locuinţă, stare de sănătate.  

 

            În Siria autorităţile religioase din Damasc sunt cele care se ocupă de statutul persoanelor inclusiv de adopţie. Legea islamică nescrisă „Sharia" nu prevede adopţia, iar adopţia unui copil musulman nu este recunoscută în Siria. Tehnic, adopţia este prevăzută de legile confesiunilor creştine. Totuşi, ambasadele au înţeles că în ultimii 80 de ani cele mai multe biserici creştine din Siria au preferat să nu se ocupe de adopţii pentru a se conforma legii din Siria referitoare la moştenire. Ambasadele au fost informate că legea din Siria restricţionează primirea moştenirii de către soţii şi unele rude de sânge, pentru acest motiv nu se practică adopţia în Siria.

            Kafalah este un concept juridic recunoscut la nivel internaţional. Astfel, Convenţia Naţiunilor Unite din 20 noiembrie 1989 referitoare la drepturile copilului o recunoaşte în art. 20 ca pe o măsură de protecţie în locul adopţiei: plasamentul familial, „kafalah" din dreptul islamic sau, în caz de necesitate plasamentul într-o instituţie. El constă în angajamentul de a-şi asuma protecţia, educaţia şi întreţinerea unui copil abandonat. Kafalah nu dă dreptul la filiaţie şi nici la succesiune. Printre condiţii, persoanele trebuie să fie musulmane, majore, apte din punct de vedere moral şi social de a asigura kafalah şi să dispună de suficiente bunuri materiale şi bani pentru a asigura îngrijirea copilului. Persoanele nu trebuie să sufere de vreo boală care să-i facă incapabili de a-şi asuma responsabilităţile. De asemenea este important să nu fi suferit vreo condamnare[54]. De la elaborarea Codului familiei din Algeria în anul 1984 tendinţele moderniste şi cele tradiţionaliste s-au înfruntat în multe privinţe, una fiind cea legată de adopţie. Şi aici kafalah înlocuieşte în mod legal adopţia[55].

 

            § În unele ţări din America:  

 

            În Guatemala este permisă adopţia atât persoanelor căsătorite cât şi celor singure sau divorţate. De asemenea, pot adopta şi părinţii care mai au copii. Părinţii trebuie să aibă peste 18 ani. Persoanele ca adoptă singure trebuie să aibă peste 24 de ani, iar dosarele persoanelor care doresc să adopte şi care au peste 55 de ani sunt analizate şi li se acceptă cererile de la caz la caz. Nu se impune o diferenţă de vârstă.

Totul se desfăşoară printr-o procedură notarială, începând cu anul 1977 adopţia având un caracter administrativ. O problemă o poate reprezenta faptul că în multe cazuri acelaşi avocat reprezintă atât copilul cât şi părinţii adoptivi şi părinţii fireşti, ceea ce reprezintă un conflict de interese.

            Ca şi în cazul adopţiei internaţionale prevăzută de legea română şi prevederile legale din Guatemala menţionează faptul că după adopţie pe o perioadă de aproximativ 6 la 12 luni familia va fi supravegheată de o agenţie specializată în servicii postadopţie care vor realiza un raport referitor la modul cum interacţionează copilul cu noua familie, evoluţia fizică şi psihică, relaţiile cu familia extinsă.

            De regulă adopţia durează cam 9 luni. Pe baza unui studiu făcut în SUA în 2005, costurile unei adopţii se ridică la cca. 27.000 dolari.

 

            În Brazilia părinţii adoptivi trebuie să aibă vârsta cuprinsă între 22 şi 55 de ani. Pot adopta atât persoanele căsătorite cât şi persoanele singure divorţate anterior. Se pot adopta atât băieţi cât şi fete. 

            Din 30 mai 2007 pot fi adoptaţi în Brazilia numai copiii peste 5 ani cu excepţia fraţilor şi a copiilor cu handicap[56].

            „Autoritatea Centrală Federală Administrativă pentru adopţia internaţională" este în subordinea Ministerului Justiţiei. Comisiile judiciare de adopţie sunt situate în fiecare din cele 27 de state ale Braziliei în subordinea Ministerului de justiţie.

            Convenţia de la Haga este în vigoare în toate statele Braziliei. Legile interne care guvernează adopţia sunt Legea 8069 din 1990 privind statutul copiilor şi tinerilor[57], Constituţia Republicii Brazilia, Decretul 3174 din 1999.

            Pot adopta majorii peste 21 de ani indiferent de starea lor maritală. Trebuie să existe o diferenţă de minim 16 ani între părinţi şi copii. Copilul trebuie să consimtă la adopţie dacă are peste 12 ani.

            În Brazilia s-au făcut în ultimii ani eforturi pentru a reintegra copilul în familia sa de origine. Într-o statistică din 2003 s-a stabilit că sunt cca. 20000 copii în instituţiile ţării. Adopţia internaţională este chiar a treia posibilitate ce intervine în ajutorul copiilor după adopţia internă şi plasamentul copiilor.

            Dosarul trebuie să conţină printre altele:

-          scrisoarea de motivaţie;

-          copii ale rapoartelor anchetelor sociale;

-          certificatele de naştere şi căsătorie;

-          poze de familie;

-           certificate medicale.

Procedura poate dura până la 2 ani şi jumătate. După analiza dosarului li se trimite părinţilor o autorizaţie de adopţie („lando") care are o valabilitate de 2 ani.  

            Criteriile care stabilesc prioritatea la adopţia internaţională sunt: candidaţii care au ratificat Convenţia de Haga, cei care doar au semnat-o şi candidaţii proveniţi din ţările care au ratificat Convenţia de la New York privind protecţia copilului din 1989.

            Persoanele care doresc să adopte vor primi poze ale copilului şi date despre starea lui de sănătate, acestea trebuind să confirme în scris acceptul lor. Chiar dacă este vorba despre o adopţie locală sau una internaţională, este necesară efectuarea unor analize acasă la părinţii adoptivi, referitoare la condiţiile de viaţă, financiare, sociale. De asemenea este analizat trecutul acestora, solicitându-li-se cazierul judiciar. Părinţii trebuie să fie asistaţi de un avocat şi să se deplaseze în Brazilia pe durata procedurii. După ce judecătorul examinează acceptarea dosarului de către comisiile judiciare este fixată o dată a procesului. Copilul poate fi încredinţat o durată de la 15 zile dacă are până la 2 ani, 30 de zile dacă are peste 2 ani. Ulterior este eliberat un nou act de naştere al copilului.

            Există şi cerinţe postadopţie, adică întocmirea unor rapoarte în care să se confirme faptul că adoptatul a stabilit legături cu familia adoptatoare, care să arate evoluţia sa fizică, psihică şi emoţională.  Statul brazilian solicită după adopţie ca părinţii să trimită scrisori care să conţină poze ale copilului adoptat odată la 2 ani. De asemenea, aceste rapoarte trebuie să conţină numele copilului adoptat (cel primit la naştere şi cel primit după adopţie), ultimele poze ale copilului, numele şi adresa părinţilor adoptivi, modul cum se descurcă la şcoală, dificultăţile pe care le-a întâlnit după adopţie, viaţa de familie, precum şi alte informaţii importante.

 

§ În unele ţări din Africa:

 

            Nigeria nu a ratificat Convenţia de la Haga. Decizia este una judiciară, revocabilă. Soţii trebuie să aibă peste 25 de ani, iar diferenţa de vârstă trebuie să fie de 21 de ani. Persoanele singure pot adopta doar persoane de acelaşi sex. Adopţia făcută de concubini este interzisă. Pentru a putea fi adoptat copilul trebuie să fie abandonat, cu părinţi necunoscuţi sau trebuie să aibă consimţământul părinţilor fireşti. Copilul trebuie să aibă sub 17 ani, iar cei daţi spre adopţie internaţională să fie peste 3 ani (cei sub 3 ani sunt preferaţi pentru adopţia internă).

            Dosarul trebuie să conţină: anchetele socială şi psihologică, certificatele de naştere, căsătorie, certificatele medicale, copia livretului de familie, copii ale paşapoartelor. Familiile al căror dosar a fost acceptat de organismele autorizate trebuie să prezinte o scrisoare de motivaţie împreună cu ancheta socială.

            Cererea va fi examinată de un „commisioner" care va propune un copil familiei. Un raport referitor la adopţia copilului este prezentat tribunalului pentru minori. Adoptantul trebuie să prezinte acceptul de a adopta minorul cu 3 luni înainte să se judece cauza. Părinţii trebuie să obţină mai întâi temporar custodia copilului (un tip de plasament).

            Autoritatea responsabilă este instanţa de la domiciliul copilului. Nu se solită taxe de adopţie. Instanţa va desemna un asistent social care să-l reprezinte pe copilul sub 17 ani.

            După ce adopţia este pronunţată părinţii vor cere un nou act de naştere al copilului.

            În unele state ale Nigeriei după ce adopţia este pronunţată părinţii trebuie să ceară instanţei permisiunea de a părăsi jurisdicţia nigeriană.

 

            În Tunisia adopţia a fost reglementatădupă evenimentele tragice din anul 1955 când foarte mulţi copii au rămas fără părinţi, cu riscul de a muri pe străzi.

            Tunisia este o ţară care nu a ratificat Convenţia de la Haga. Legislaţia internă care se referă la adopţie este Codul protecţiei copilului[58] din 1995 şi Codul naţionalităţii tunisiene. Sub influenţa organizaţiei caritabile „Terre des Hommes" pri Legea din 4 martie 1958 s-a reglementat adopţia ca o măsură de protecţie a copiilor.

            Adopţia este simplă, decizia fiind de natură judiciară. Ea este revocabilă. Adoptatorul trebuie să fie major, căsătorit şi să aibă deplinătatea capacităţii civile. Persoanele divorţate nu pot adopta decât cu autorizaţie expresă din partea judecătorului. Nu pot adopta persoanele singure şi cele care stau în concubinaj. Cei care doresc să adopte trebuie să fie de origine musulmană. Criteriul religios trebuie să fie îndeplinit de ambii soţi. Aceştia trebuie să aibă peste 20 de ani şi să fie cu minim 15 ani mai în vârstă decât copilul.

            Pot fi adoptaţi numai copii minori dintr-un orfelinat sau cei care sunt declaraţi judecătoreşte abandonaţi.

            Toate dosarele de adopţie trebuie în prealabil verificate de „Institutul Naţional de Protecţie a Copilului" din Ministerul afacerilor sociale, în speţă, „Biroul de adopţii şi plasament familial" care va examina fiecare candidatură.

Dosarul va cuprinde:

-          anchetele sociale;

-          actele de naştere şi căsătorie;

-          cazierele judiciare;

-          fişele de impozitare;

-          certificatele medicale.

Actele sunt apoi trimise către un judecător.        

Procedura se face în faţa adoptatului şi tatălui, mamei sau a reprezentantului legal. După ce se constată consimţământul părţilor prezente se pronunţă adopţia. Un exemplar al hotărârii de adopţie este trimis în 30 de zile la Oficiul de stare civilă pentru a elibera un nou act de naştere al copilului.

            Cu toate că autorităţile din Tunisia încă neagă această măsură pentru că este considerată o încălcare a dreptului musulman, adopţia se întâlneşte şi în această ţară[59].

 

 

BIBLIOGRAFIE:

 

1. A. Aronovitz, O. Dubois, M. Sychold, Le droit musulman de la famille et des successions à l´épreuve des ordres juridiques occidentaux, Editura Schulthess Polygraphischer Verrlag, Zurich

2. Marieta Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Editura All Beck, Bucureşti, 2001

3. Laura Beauvais-Godwin, Raymond Godwin, The complete adoption book: Everything you need to know to adopt a child, third edition, Editura Adams Media, 2005

4. Herve Bleuchot, Les institutions traditionnelles dans le monde arabe, Editura Karthala, 1996

5. David Brodzinski, Marshall D. Schechter, The psychology of adoption, Editura Oxford University Press, 1993

6. Jean Carbonnier, Droit civil, Introduction. Les personnes. La famille, l'enfant, le couple, Editura Quadrige/Puf, Paris, 2004

7. E. Wayne Carp, Secrecy and disclosure in the history of adoption matters, Editura Harvard University Press, 1998

8. Anthony Douglas, Terry Philpot, Adoption: Changing families, changing times, Editura Routledge, 2002

8. Jeanne DuPrau, Adoption-The facts, feelings and issues of a double heritage, Editura Julian Messner, 1990

9. Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, Bucureşti, 1998

10. Yves Henri Leleu, Droit des personnes et des familles, Editura Larcier, 2005

11. Judith S. Modell, A sealed and secret kinship: The culture of policies and practice in American adoption, Editura Berghahn Books, 2002

12. Karl Salomo Zacharia, Gabriel Massé, Charles Vergé, Le droit civil français, Editura Auguste Durand, Paris

 

www.adoptiiromania.ro

www.adoption.gouv.qc.ca

www2.publicationsduquebec.gouv.qc.ca

www.canlii.org/qc/laws

http://travel.state.gov/family/adoption

www.commissioneadozioni.it

http://eu:wikpedia.org

http://www.bmj.com

http://bjsw.oxfordjournals.org

http://mejliss.com/showthread

www.local.adoption.com

http://www.childrenshopeint.org/Top20htm.

www.doctissimo.fr

 

 

* Universitatea din Oradea, omihaila@uoradea.ro.

** Universitatea din Oradea mihaela.teaca@yahoo.fr

[1] Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, pag. 4

[2] Marieta Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 91

[3] Jeanne DuPrau, Adoption-The facts, feelings and issues of a double heritage, Editura Julian Messner, 1990, pag. 17

[4] David Brodzinski, Marshall D. Schechter, The psychology of adoption, Editura Oxford University Press, 1993, pag. 93

[5] Idem, pag. 187

[6] Studiu comparativ privind procedurile în materia adopţiei naţionale în ţări membre ale Uniunii Europene, 2006, Oficiul Român pentru Adopţii, pe www.adoptiiromania.ro

[7] În Cehia se discută la nivel legislativ despre recunoaşterea legală a cuplurilor de acelaşi sex care interzice expres acestora să adopte

[8] www.adoption.gouv.qc.ca, Useful Information for the Adoptive Parent

[9] intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994 alături de Civil Code of Lower Canada din 1866, se referă la adopţie în art. 132.1, art. 149, art. 199, art. 543-584, art. 610, art. 655, art. 3147, textul integral pe http://www2.publicationsduquebec.gouv.qc.ca

[10] se referă la adopţie în art. 26 punctul 4, art. 2, art. 36.1, art. 70, art. 465, art. 823-825, textul integral al Code of Civil procedure pe http://www2.publicationsduquebec.gouv.qc.ca

[11] adoptată în 1979 se referă la adopţie printre altele în art. 32 lit. g, h, art. 71.1-71.28, art. 95, art. 135.1, textul YPA integral pe http://www.canlii.org/qc/laws

[12] Laura Beauvais-Godwin, Raymond Godwin, The complete adoption book: Everything you need to know to adopt a child, third edition, Editura Adams Media, 2005, pag. 234

[13] www.local.adoption.com

[14] E. Wayne Carp, Secrecy and disclosure in the history of adoption matters, Editura Harvard University Press, 1998, pag. 1

[15] Judith S. Modell, A sealed and secret kinship: The culture of policies and practice in American adoption, Editura Berghahn Books, 2002, pag. 75

[16] Statement of Mary A. Ryan, assistant secretary for consular affairs United States Departament Of State, Concerning the Hague Convention on protection of children and co-operation in respect of intercountry adoption, 20 octombrie 1999

[17] http://ro/wikipedia.org

[18] Laura Beauvais-Godwin, Raymond Godwin, The complete adoption book: Everything you need to know to adopt a child, third edition, Editura Adams Media, 2005, pag. 45

[19] Idem, pag. 121

[20] Idem,  pag. 132

[21] E. Wayne Carp, Secrecy and disclosure in the history of adoption matters, Editura Harvard University Press, 1998, pag. 102

[22] Judith S. Modell, A sealed and secret kinship: The culture of policies and practice in American adoption, Editura Berghahn Books, 2002, pag. 39

[23] E. Wayne Carp, op. cit., pag. 1

[24] Laura Beauvais-Godwin, Raymond Godwin, The complete adoption book: Everything you need to know to adopt a child, third edition, Editura Adams Media, 2005, pag. 147

[25] Top twenty souce countries for international adoptions, http://www.childrenshopeint.org/Top20htm.

[26] David Brodzinski, Marshall D. Schechter, The psychology of adoption, Editura Oxford University Press, 1993, pag. 187

[27] Studiu comparativ privind procedurile în materia adopţiei naţionale în ţări membre ale Uniunii Europene, 2006, Oficiul Român pentru Adopţii, pe www.adoptiiromania.ro

[28] www.doctissimo.fr

[29] Karl Salomo Zacharia, Gabriel Massé, Charles Vergé, Le droit civil français, Editura Auguste Durand, Paris, 1854, pag. 341

[30] Jean Carbonnier, Droit civil, Introduction. Les personnes. La famille, l'enfant, le couple, Editura Quadrige/Puf, Paris, 2004, pag. 1131

[31] Idem, pag. 1131

[32] Yves Henri Leleu, Droit des personnes et des familles, Editura Larcier, 2005, pag. 538

[33] Idem, pag. 543

[34]  Karl Salomo Zacharia, Gabriel Massé, Charles Vergé, op. cit., pag. 355

[35] http://travel.state.gov/family/adoption

[36] Yves Henri Leleu, Droit des personnes et des familles, Editura Larcier, 2005, pag. 72

[37] publicată în Gazzetta Ufficiale nr. 96 din 26 aprilie 2001

[38] Studiu comparativ privind procedurile în materia adopţiei naţionale în ţări membre ale Uniunii Europene, 2006, Oficiul Român pentru Adopţii, pe www.adoptiiromania.ro

[39] www.commissioneadozioni.it

[40] idem

[41] http://eu:wikpedia.org

[42] în Rapporto della Commissione sui fascicoli dal 16.11.2000 al 30.06.2007 în colaborare cu Instituto degli Inocenti („Coppie e bambini nelle adozioni internazionali")

[43] Mary Mather, Adoption. The opportunity to give a child a second chance deserves health and social support, BMJ nr. 8 din 2001 („Oportunitatea de a oferi unui copil a doua şansă merită să beneficieze de sprijin medical şi social")

[44] Studiu comparativ privind procedurile în material adopţii naţionale  în ţări membre ale Uniunii Europene, Oficiul Român pentru Adopţii, 2006, pe www.adoptiiromania.ro

[45] Anthony Douglas, Terry Philpot, Adoption: Changing families, changing times, Editura Routledge, 2002, pag. 246

[46] http://www.bmj.com, Adoption. The opportunity to give a child a second chance deserves health and social support

[47] Jesus Palacios, Pere Amoros, Recent Changes in Adoption and Fostering in Spain, pe http://bjsw.oxfordjournals.org

[48] este vorba despre Legea federală din 16 aprilie 2001, "On the State Database of Children without Parental Custody "

[49] Codul familiei nr. 1316 - XIV din 26.10.2004, publicat în M. Of. al Republicii Moldova nr. 47-48 din 26.04.2001

[50] M. Of. al Republicii Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002

[51] http: //travel.state.gov/family/adopton/country

[52] www.agence-adoption.fr/home

[53] Adoption Law of the People s Republic of China, adoptată la al 7-lea Congres din 29 decembrie 1991, promulgată prin Ordinul 54 al preşedintelui Republicii chineze, modificată la 4 noiembrie 1998, textul complet pe http://www.asianlii.org

[54] http://mejliss.com/showthread, sursa Tequel-Maroc-15.04.2006

[55] Herve Bleuchot, Les institutions traditionelles dans le monde arabe, Editura Karthala Editions, 1996, pag. 95

[56] http://agence-adoption.fr/home

[57] Estatuto da Criança e do Adolescente, din 13 iunie 1990

[58] Code for the Protection of Children adoptat în noiembrie 1995, publicat în Journal of African Law vol. 40, nr. 1 (1996)

[59] A. Aronovitz, O. Dubois, M. Sychold, Le droit musulman de la famille et des succesions a l´epreuve des ordres juridiques occidentaux, Editura Schulthess Polygraphischer Verrlag, Zurich, pag. 252

 


« Back