Num─ârul 1 / 2008

 

DREPTUL COMUNITAR AL AFACERILOR ŞI DREPTUL CONSUMAŢIEI: INTERFERENŢE ŞI DELIMITĂRI

 

Sergiu Deleanu*

 

 

                Résumé:Le droit communautaire des affaires et le droit de la consommation: interférences et délimitations. Malgré le fait que les dispositions de l'article 3 paragraphe 1 lettre t du Traité C.E. occultent partiellement l'activité de la Communauté dans le domaine de la protection des consommateurs, l'application de plusieurs dispositions du traité consacrées au marché intérieur et à la concurrence dépendent du développement du droit de la consommation. Toutefois, dans certains cas, les raisons qui ont inspirés les dispositions du droit communautaire des affaires et les dispositions du droit de la consommation sont différentes. Dans le cadre des dispositions consacrées au marché intérieur, l'accent est mis sur la notion de consommateur moyen. En revanche, dans le droit de la concurrence on prend plutôt en compte le chiffre d'affaires réalisé avec les produits en cause ou la part de marché des entreprises analysées. Les deux catégories de dispositions contribuent néanmoins à la compréhension de la notion de consommateur européen, ce qui est bénéfique pour l'accès des personnes dans des conditions similaires aux produits offerts sur le marché intérieur. Même si la jurisprudence de la C.J.C.E. n'est pas toujours très rigoureuse en ce qui concerne l'emplois de la notion de consommateur et d'utilisateur et, en plus, la notion de consommateur a un caractère évolutif, un contenu « essentiel » invariable de la notion de consommateur pourrait être dégagé sur le fondements des acquis jurisprudentiels.

 

 

Mots clés: droit communautaire, droit de la consommation, droit des affaires, consommateur, concurrence

Cuvinte-cheie: drept comunitar, dreptul consumaţiei, dreptul afacerilor, consumator, concurenţă

 

 

Protecţia consumatorilor a fost înscrisă în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, ca obiectiv al Comunităţii, abia în anul 1992, odată cu încheierea Tratatului de la Maastricht. Potrivit actualului art. 153 din Tratatul C.E., pentru a promova interesele consumatorilor şi pentru a asigura un nivel ridicat de protecţie a acestora, Comunitatea contribuie la protecţia sănătăţii, a securităţii şi a intereselor economice ale consumatorilor, precum şi la promovarea dreptului acestora la informare, educare şi organizare în vederea apărării intereselor lor.  Cerinţele din domeniul protecţiei consumatorilor se iau în considerare în definirea şi punerea în aplicare a celorlalte politici şi acţiuni ale Comunităţii. Comunitatea contribuie la realizarea obiectivelor arătate prin măsuri pe care le adoptă pentru punerea în aplicare a art. 95 în cadrul realizării pieţei interne, precum şi prin măsuri care sprijină şi completează politica dusă de statele membre şi care asigură continuarea acesteia. (...) Măsurile adoptate nu pot împiedica un stat membru să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte. Aceste măsuri trebuie să fie compatibile cu Tratatul C.E. Ele sunt notificate Comisiei.

            Ţinând seama de această evoluţie, realizarea obiectivelor Comunităţii, aşa cum sunt ele stabilite la art. 2 din Tratatul C.E., implică, între altele, corespunzător art. 3 par. 1 lit. t din tratat, „o contribuţie" a Comunităţii la întărirea protecţiei consumatorilor.

            La rândul său, Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului U.E. şi a Tratatului C.E., din anul 2007[1], a inclus, în cuprinsul Tratatului C.E., printr-un nou articol, art. 2C, protecţia consumatorilor în cadrul domeniilor de competenţă partajată, alături de piaţa internă, în timp ce, conform noului art. 2B, uniunea vamală şi stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne fac parte din domeniile de competenţă exclusivă ale Uniunii Europene.

            Referirile din cuprinsul art. 3 şi a art. 153 din tratat la „o contribuţie" a Comunităţii în domeniul protecţiei consumatorilor şi la adoptarea, în acest scop, a unor măsuri care „sprijină şi completează" acţiunea statelor membre par să sugereze preeminenţa rolului statelor membre în domeniul protecţiei consumatorilor. Chiar în circumstanţele în care aspectele care sunt subsumate protecţiei consumatorilor ar interfera cu cele care ţin de aprofundarea pieţei interne, iar intervenţia Comunităţii ar fi explicabilă datorită dimensiunii transfrontaliere pe care o implică această activitate, acţiunea statelor membre ar părea să fie prioritară din pricina limitelor fixate prin Tratatul C.E. şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene activităţii de realizare a pieţei interne.

            Astfel, s-ar putea observa că, între altele, motive care ţin de ordinea publică şi de protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor justifică, potrivit art. 30 din Tratatul C.E., instituirea unor restricţii în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor; că ordinea şi sănătatea publică permit, conform art. 46 şi a art. 55 din tratat, adoptarea  unor restricţii în domeniul liberei circulaţii a persoanelor şi a serviciilor şi că ordinea publică poate să fie, de asemenea, invocată, corespunzător art. 58 din tratat, în domeniul liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor.

            Apoi, cu prilejul cauzei Cassis de Dijon, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a reţinut că eficacitatea controalelor fiscale, protecţia sănătăţii publice, corectitudinea tranzacţiilor comerciale şi protecţia consumatorilor sunt exigenţe imperative care pot fundamenta instituirea unor obstacole în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor.[2] Fiecare stat membru poate să determine nivelul de protecţie a sănătăţii publice şi a consumatorilor pe care doreşte să le asigure. Aceste domenii nu ţin de competenţa exclusivă a Comunităţii, aplicându-se, prin urmare, principiul subsidiarităţii.

            În continuare, enumerarea exigenţelor imperative care permit stabilirea unor obstacole netarifare în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor a fost dezvoltată şi ele au fost invocate deopotrivă în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor.[3]

            Reglementările arătate şi jurisprudenţa invocată a Curţii de Justiţie privilegiază însă într-adevăr acţiunea statelor membre în domeniul protecţiei consumatorilor?

            După părerea noastră, textul art. 3 par. 1 lit. t din tratat ocultează parţial activitatea Comunităţii în domeniul menţionat. Raportul între obiectivul aprofundării pieţei interne (şi cel al asigurării liberei concurenţe) şi, respectiv, obiectivul protecţiei consumatorilor trebuie înţeles în mod nuanţat, fiind determinat de considerente economice şi sociale, dar şi de stadiul construcţiei europene, cu compromisurile inerente.

            Acest raport tinde să fie echilibrat prin dispoziţiile art. 38 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale, care solicită ca, în cadrul politicilor Uniunii, să fie asigurat un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor şi, mai ales, prin prevederile noului art. 6 inclus în Tratatul U.E. ca urmare a încheierii Tratatului de la Lisabona, care, precizând rolul cartei în ansamblul construcţiei comunitare, îi atribuie valoare juridică egală celei a tratatelor.  

            Pornind de la prevederile legale menţionate şi de la unele repere jurisprudenţiale, pot să fie reţinute cel puţin următoarele elemente în ceea ce priveşte raportul între obiectivul aprofundării pieţei interne şi cel al protecţiei consumatorilor.

            Obiectivul protecţiei consumatorilor nu este semnalat numai de dispoziţiile legale specifice în materie, ci şi de reglementările şi jurisprudenţa consacrată pieţei interne. Astfel, după cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, realizarea pieţei interne presupune asigurarea, în măsura posibilă, a accesului egal al ansamblului consumatorilor la produsele comunitare.[4] Pentru aceasta se impune reducerea disparităţilor existente între sistemele juridice ale statelor membre, care ar putea să afecteze interesele consumatorilor, în funcţie de deplasarea acestora dintr-o ţară în alta sau în condiţiile liberei circulaţii a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor.

            În cadrul unui asemenea demers, vor fi avute în vedere obiectivele enunţate la art. 153: protecţia sănătăţii, a securităţii şi a intereselor economice ale consumatorilor, promovarea dreptului acestora la informare, educare şi organizare în scopul apărării intereselor lor.

            În temeiul art. 153 pot să fie adoptate măsuri de armonizare a legislaţiilor statelor membre, fără ca aceasta să fie însă exhaustive, căci ele „nu pot împiedica un stat membru să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte".

            Pe de altă parte, aprofundarea pieţei interne presupune, în mod obişnuit, adoptarea unor măsuri de armonizare completă.

Cum un act comunitar poate să vizeze, totuşi, mai multe obiective, va fi luată în considerare componenta sa principală.[5]

O altă cale poate să fie aceea a combinării, în cuprinsul unui act comunitar determinat, a unor prevederi  detaliate şi imperative cu unele dispoziţii minimale.[6]

Existenţa, în cadrul Tratatului C.E., a unor reglementări care permit  instituirea unor limite în ceea ce priveşte aplicarea regulilor care caracterizează piaţa internă, precum şi exigenţele sau motivele imperative de interes general evidenţiate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, între care cel al protecţiei consumatorilor, nu privilegiază, în principiu, acţiunea statelor membre în domeniile în care ele intervin decât până la momentul adoptării unor măsuri de armonizare a legislaţiilor ţărilor din Comunitate. În special, se poate observa că, prin dispoziţiile art. 30 din Tratatul C.E., nu se stabileşte competenţa exclusivă a ţărilor din Comunitate în anumite materii; că exigenţele imperative exprimă valori de interes general din statele membre, receptate ca atare şi la nivelul Comunităţii şi că invocarea limitelor legale şi jurisprudenţiale în raport cu cerinţele dreptului comunitar se realizează sub controlul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Mai mult, în cazul înlăturării obstacolelor tehnice existente între statele membre, Comunitatea intervine, pentru asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, adoptând directive detaliate privitoare la caracteristicile anumitor produse sau prin fixarea exigenţelor esenţiale care trebuie respectate în scopul protecţiei sănătăţii persoanelor, asigurării securităţii utilizatorilor, protecţiei mediului înconjurător etc.

Mai reţinem că art. 95 par 10 din Tratatul C.E. stipulează că măsurile de armonizare adoptate în vederea aprofundării pieţei interne pot să cuprindă o clauză de salvgardare care autorizează statele membre să ia măsuri provizorii supuse unei proceduri de control comunitar, pentru unul sau mai multe din motivele arătate la art. 30. Autorităţile naţionale pot să reacţioneze primele în ipoteza în care constată că un produs obţinut potrivit normelor comunitare reprezintă o ameninţare pentru sănătatea persoanelor sau pentru securitatea publică, dar, ulterior, iniţiativa revine Comisiei, care propune modificarea ori completarea măsurilor de armonizare adoptate, măsurile naţionale având caracter „provizoriu".

Aşadar, în pofida modului modest în care este formulat art. 3 par. 1 lit. t din tratat, preocupările Comunităţii în domeniul protecţiei consumatorilor nu sunt marginale, activitatea de aprofundare a pieţei interne fiind de natură să permită absorbirea unora dintre incongruenţele rezultate din consideraţiile diferite care par să fi inspirat, pe de-o parte, elaborarea art. 3 par. 1 lit. c şi a art. 95 privitoare la piaţa internă, iar, pe de altă parte, textele art. 3 par. 1 lit. t şi a art. 153 referitoare la protecţia consumatorilor. Mijloacele folosite în scopul asigurării protecţiei consumatorilor nu sunt însă uniforme în cadrul politicilor şi acţiunilor Comunităţii.

În domeniul concurenţei, mai multe prevederi legale vizează, în mod direct sau, cel puţin, indirect, consumatorii. Între acestea, menţionăm art. 81 par. 3 din Tratatul C.E. consacrat înţelegerilor monopoliste nesancţionabile; art. 82 prin care se interzice abuzul de poziţie dominantă; art. 2 par. 1 lit. b din Regulamentul nr. 139/2004 care cuprinde criteriile pe baza cărora se analizează operaţiunilor de concentrare economică între întreprinderi; art. 87 par. 2 din tratat în cadrul căruia sunt arătate categoriile de ajutoare de stat compatibile de plin drept cu piaţa comună.

Fireşte, cerinţele din domeniul protecţiei consumatorilor se iau în considerare, potrivit art. 153 din tratat, inclusiv în cazul stabilirii şi aplicării regulilor de concurenţă. Accesul la produse şi servicii moderne, favorizarea reducerii preţurilor, stimularea inovării constituie obiective ale dreptului concurenţei care sunt de natură să îi avantajeze pe consumatori. În general, se poate aprecia că instituirea unui regim care să creeze siguranţa că, în cadrul pieţei interne, concurenţa nu este denaturată, după cum solicită art. 3 par. 1 lit. g din Tratatul C.E., este în interesul consumatorilor care pot să se adreseze, în condiţii echivalente, întreprinderilor celor mai dinamice şi performante din spaţiul european.

Prevederile art. 81 şi 82 din tratat se aplică în ipoteza în care înţelegerile monopoliste între întreprinderi, respectiv, practicile abuzive sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre. Această condiţie este înţeleasă în sens larg. Ea poate să fie considerată ca fiind îndeplinită chiar dacă comportamentele anticoncurenţiale ale întreprinderilor privesc teritoriul unui singur stat membru.

Într-o altă formă, criteriul arătat este reţinut şi în cuprinsul art. 87 din tratat, prin care sunt interzise, în principiu, ajutoarele de stat. Corespunzător dispoziţiilor art. 87, ajutoarele de stat sunt socotite incompatibile cu piaţa comună în măsura în care afectează schimburile între statele membre. Şi această cerinţă este interpretată în practică în sens larg.

În materia operaţiunilor de concentrare economică între întreprinderi, condiţia instituită prin prevederile art. 1 din Regulamentul nr. 139/2004, conform căreia operaţiunea trebuie să aibă o dimensiune comunitară, poate să fie apreciată ca fiind echivalentă cerinţei menţionate la art. 81 şi 82 din tratat.

În toate aceste situaţii, rolul Comunităţii este preeminent. Nu numai că potrivit art. 2B din Tratatul de la Lisabona stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne face parte din domeniile de competenţă exclusivă ale Uniunii Europene, ceea ce semnifică recunoaşterea atributului exclusiv de legiferare în aceste domenii, dar instituţiile comunitare deţin o poziţie privilegiată, inclusiv în ceea ce priveşte aplicarea regulilor care sunt adoptate la nivel european. În acest sens, se poate observa, în legătură cu aplicarea art. 81 şi 82 din Tratatul C.E., că, potrivit art. 11 par. 6 din Regulamentul nr. 1/2003, autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre se desesizează de analizarea unei afaceri pe baza art. 81 sau 82, dacă este începută procedura de către Comisie, iar conform art. 16 din acelaşi regulament, autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre şi organele de jurisdicţie naţionale nu pot să adopte decizii contrare unei decizii a Comisiei, dacă aplică art. 81 sau 82 din tratat.

Referitor la ajutoarele de stat, Comisia are competenţa generală, potrivit art. 88 par. 1 din Tratatul C.E., să procedeze, împreună cu statele membre, la examinarea permanentă a ajutoarelor existente în aceste ţări. Ea propune statelor membre măsurile utile cerute de dezvoltarea progresivă sau de funcţionarea pieţei comune.

Ajutoarele pe care un stat membru intenţionează să le instituie sau să le modifice sunt notificate, conform art. 88 par. 3, Comisiei. Obligaţia de notificare a ajutoarelor noi trebuie să fie respectată, inclusiv în cazul ajutoarelor compatibile de plin drept cu piaţa comună.

În materia operaţiunilor de concentrare economică între întreprinderi, acestea trebuie să fie notificate Comisiei, anterior realizării lor (art. 4 par. 1 din Regulamentul nr. 139/2004), Comisia examinând compatibilitatea operaţiunii de concentrare cu piaţa comună (art. 6 şi 8 din Regulamentul nr. 139/2004).

Prevederile legale comunitare din domeniul concurenţei care vizează, în mod direct sau indirect, consumatorii, nu îşi propun însă să genereze, în toate ipotezele, beneficii pentru ansamblul consumatorilor ori ca acestea să se repercuteze până la consumatorii finali, obiectivele urmărite fiind mai complexe.

Totodată, se poate observa că, în unele ipoteze, nevoia de ocrotire a consumatorilor se conciliază în condiţii dificile cu regulile aplicabile în domeniul concurenţei. De exemplu, afirmarea, prin art. 7D din Tratatul de la Amsterdam[7], a importanţei serviciilor de interes economic general în cadrul valorilor Uniunii Europene şi ca factor al coeziunii sociale şi teritoriale nu este de natură să rezolve problema tensiunilor între abordarea care favorizează intervenţia autorităţilor publice în scopul asigurării furnizării serviciilor de interes general către populaţie şi regulile prin care este încurajată, la nivel comunitar, concurenţa[8]; acceptarea riscului de dezvoltare ca temei al exonerării de răspundere a producătorului implică neajunsuri pentru consumatori[9] etc.

Luarea în considerare, în contextul aplicării prevederilor legale comunitare consacrate pieţei interne şi concurenţei, a intereselor consumatorilor, nu trebuie, pe de altă parte, să conducă la ideea că, în cadrul dreptului comunitar, ar exista un sens general acceptat al noţiunii de consumator. În realitate, în cuprinsul reglementărilor legale comunitare această noţiune primeşte înţelesuri variate, astfel încât este necesar să fie analizat distinct fiecare act sau text comunitar, în scopul stabilirii domeniului său de aplicare.

Semnificaţia noţiunii de consumator în dreptul comunitar poate să fie, uneori, diferită faţă de accepţiunea care îi este atribuită în dreptul intern al consumaţiei.

În dreptul român al consumaţiei, consumatorul este persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite în asociaţii care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii în afara activităţii profesionale. Dreptul consumaţiei apare, după cum s-a spus, ca un drept al ocrotirii demnităţii umane. Protecţia asigurată prin normele sale nu se extinde şi asupra persoanelor juridice.

O altă caracteristică a noţiunii de consumator este aceea că, prin opoziţie cu profesionistul, consumatorul acţionează pentru uzul său personal sau familial.

Consumatorul cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii. Bunurile la care se face referire pot să fie bunuri mobile sau imobile, corporale ori incorporale. Noţiunea de serviciu  include orice prestaţie evaluabilă în bani, inclusiv serviciile de natură financiară.

După cum reiese din cuprinsul definiţiei, persoanele care utilizează bunurile sau serviciile pot să fie altele decât cele legate printr-o relaţie contractuală cu un profesionist.[10]

Elementele principale ale definiţiei din cadrul dreptului român al consumaţiei pot să fie întâlnite şi în alte sisteme juridice, pentru precizarea identităţii consumatorului.[11]

Pe planul dreptului comunitar al afacerilor, aplicarea unor prevederi legale fundamentale consacrate pieţii interne şi concurenţei este legată indeniabil de modul de înţelegere a noţiunii de consumator. De pildă, punerea în practică a dispoziţiilor art. 28, 29, 49, 90, 81 şi 82 din Tratatul C.E. depinde de accepţiunea pe care o reţinem privitor la această noţiune.

Semnificaţia atribuită noţiunii de consumator influenţează însă într-o măsură mai mare sau mai redusă, în funcţie de raţiunile fiecărei reglementări legale comunitare, aplicarea textelor arătate. Astfel, regula cuprinsă la art. 90 alin. 1 impune stabilirea produselor care prezintă, faţă de consumatori, proprietăţi apropiate sau care răspund aceloraşi necesităţi; [12] art. 81 par. 3 nu poate să fie luat în considerare dacă înţelegerile monopoliste între întreprinderi nu rezervă consumatorilor o parte echitabilă din profitul realizat;[13] art. 82 poate să fie invocat în ipoteza în care întreprinderea aflată într-o poziţie dominantă ar încerca să obţină avantaje nelegitime în raporturile cu furnizorii sau cu consumatorii;[14] aplicarea art. 28 şi 29 este pusă adesea în legătură cu excepţii jurisprudenţiale, care vizează protecţia sănătăţii şi a securităţii consumatorilor sau protecţia intereselor economice ale acestora.

Sensul pe care îl primeşte noţiunea de consumator are, de asemenea, importanţă în contextul aplicării unor directive care sunt relevante atât pentru dreptul comunitar al afacerilor, cât şi pentru dreptul consumaţiei. În această privinţă, poate să fie amintită Directiva nr. 85/374, care urmăreşte, în primul rând, prin apropierea legislaţiei statelor membre în materia răspunderii producătorului pentru pagubele cauzate de produsele cu defecte, înlăturarea disparităţilor care ar putea să distorsioneze concurenţa, să afecteze libera circulaţie a mărfurilor şi protecţia consumatorilor.

În cadrul unora dintre prevederile comunitare care sunt analizate la dreptul comunitar al consumaţiei, noţiunea de consumator primeşte o accepţiune relativ omogenă. Astfel, potrivit art. 2 lit. d din Directiva nr. 2002/65 privitoare la comercializarea la distanţă a serviciilor financiare pentru consumatori, a art. 1 par. 2 lit. b din Directiva nr. 1994/44 privitoare la anumite aspecte ale vânzării şi garanţiilor în cazul bunurilor de consum şi a art. 1 par. 2 lit. a din Directiva nr. 87/102 privitoare la apropierea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative ale statelor membre în materia creditului pentru consum, prin „consumator" se înţelege orice persoană fizică care  acţionează în alte scopuri decât cele ale activităţii sale comerciale sau profesionale; în mod similar, corespunzător art. 2 lit. b din Directiva nr. 93/13 privitoare la clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi a art. 2 din Directiva nr. 85/577 privitoare la protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara stabilimentelor  comerciale, „consumatorul" este orice persoană fizică care acţionează  în alte scopuri decât cele ale activităţii sale profesionale. Aşadar, noţiunea de consumator desemnează orice persoană fizică care dobândeşte bunuri sau este beneficiara unor servicii în scopul satisfacerii unor nevoi personale ori familiale. După cum s-a reţinut şi în dreptul român, consumatorul nu acţionează în interes profesional.

În cuprinsul altor dispoziţii legale comunitare este definită noţiunea de „consumator final". De exemplu, conform art. 3(18) din Regulamentul nr. 178/2002 referitor la principiile şi exigenţele generale ale legislaţiei în domeniul alimentar, „consumatorul final" este ultimul consumator al unui aliment pe care nu îl foloseşte în cadrul unei operaţiuni sau al activităţii unei întreprinderi din sectorul alimentar. Consumatorul final se situează, prin urmare,  în zona ultimă a procesului economic.

O altă definiţie a noţiunii de consumator din dreptul comunitar al consumaţiei se  îndepărtează sensibil de cele pe care le-am evidenţiat anterior. Potrivit art. 2(4) din Directiva nr. 90/314 privitoare la călătoriile, vacanţele şi circuitele cu forfait,  consumatorul este persoana care cumpără ori se angajează să cumpere cu forfait, sau orice persoană în numele căreia cocontractantul  principal se angajează să cumpere cu forfait, ori orice persoană căreia cocontractantul principal sau un alt beneficiar îi cedează combinaţia de elemente pe care o implică forfait-ul. Corespunzător definiţiei, consumatorul nu trebuie să fie, în toate ipotezele, o persoană fizică, nici nu se cere ca aceasta să nu acţioneze în scop profesional.

Există apoi o serie de directive în cuprinsul cărora noţiunea de consumator nu este definită. Menţionăm întâi Directiva nr. 85/374, întrucât, după cum am arătat, ea prezintă o însemnătate aparte atât pentru dreptul comunitar al afacerilor,  cât şi pentru dreptul consumaţiei. Surprinzător este însă că noţiunea la care ne referim nu este definită în cadrul unor directive care recurg în titlul lor fie la termenul de consumator, fie la cel de consumator final. În această categorie poate să fie inclusă, de pildă, Directiva nr. 94/11 privitoare la etichetarea materialelor utilizate pentru principalele elemente ale articole de încălţăminte oferite spre vânzare consumatorilor sau Directiva nr. 87/250 referitoare la menţionarea procentului de alcool pe etichetele băuturilor alcoolice destinate consumatorului final.

În prezenţa definiţiilor diferite ale noţiunii de consumator, nu se poate opta pentru un concept unic care să indice persoanele ocrotite prin dispoziţiile legale comunitare consacrate pieţei interne şi concurenţei. Totuşi, noţiunea de consumator şi cea de consumator final care sunt avute în vedere, îndeobşte, în cadrul dreptului comunitar şi al dreptului intern al consumaţiei, pot fi luate în considerare inclusiv la momentul aplicării unor texte legale fundamentale care interesează dreptul comunitar al afacerilor.

În acest sens, pot să fie aduse în atenţie mai multe hotărâri ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene care au fost pronunţate în legătură cu aspecte ce privesc protecţia consumatorilor şi în cuprinsul cărora conotaţiile noţiunii de consumator sunt relevante, deopotrivă, pentru dreptul comunitar al afacerilor. Astfel, după cum reiese din hotărârile Curţii în cauzele Langguth[15], Springenheide[16] şi Darbo,[17] consumatorul la care se raportează prevederile legale comunitare prin care se urmăreşte informarea adecvată a acestuia este un consumator mediu, obişnuit informat, în mod rezonabil atent şi avizat.  În cauzele menţionate, se înţelege, din considerentele Curţii, că aceste caracteristici vizează persoanele fizice.

Această noţiune este folosită de Curtea de Justiţie,  în mod explicit sau implicit, şi în contextul analizării prevederilor  art. 28 şi 29 din Tratatul C.E.  prin care sunt interzise, între statele membre, restricţiile cantitative şi  măsurile cu echivalent la import ori la export, fiind examinate, eventual, şi dispoziţiile art. 30 referitoare la motivele care pot justifica instituirea unor obstacole netarifare sau invocarea aşa-numitelor excepţii jurisprudenţiale.

De exemplu, în cauza Estée Lauder Cosmetics, Curtea a avut în vedere jurisprudenţa Springenheide şi a subliniat că prin reglementările legale comunitare adoptate în domeniul ambalării şi etichetării produselor cosmetice se urmăreşte, între altele, asigurarea protecţiei consumatorilor şi a corectitudinii tranzacţiilor comerciale, precum şi, corespunzător stipulaţiilor art. 30 din tratat, protecţia sănătăţii publice;[18] în cauza Mars GmbH, Curtea s-a referit la „consumatorii care sunt, în mod rezonabil, avizaţi" şi a apreciat că o măsură naţională prin care se interzicea, pe motivul protecţiei consumatorilor, importul şi comercializarea unui produs ambalat în mod specific, este contrară textului art. 28 din tratat;[19] în cauza Yves Rocher, Curtea a ţinut seama în mod implicit, după cum reiese din jurisprudenţa Springenheide, de aşteptările unui consumator mediu, obişnuit informat, care este, în mod rezonabil, atent şi avizat.[20]

La această accepţiune a noţiunii de consumator credem că ne putem raporta şi în împrejurarea în care se doreşte delimitarea domeniului de aplicare a jurisprudenţei Dassonville, privitoare la măsurile cu  efect echivalent restricţiilor cantitative,[21] de domeniul de aplicare a jurisprudenţei Keck şi Mithouard, referitoare la măsurile prin care se reglementează anumite modalităţi de vânzare, şi care nu sunt considerate măsuri cu efect echivalent.[22] De exemplu, în cauza Gourmet International, Curtea de Justiţie a avut în vedere, în opinia noastră, criteriul consumatorului mediu, hotărând că interdicţia totală a publicităţii pentru băuturile alcoolice nu este o măsură supusă jurisprudenţei Keck şi Mithouard, întrucât ea este susceptibilă să aibă un impact mai mare în cazul vânzării mărfurilor din alte state membre, decât în circumstanţele comercializării produselor indigene cu care consumatorul „se familiarizează mai bine, în mod spontan"[23].

Totodată, noţiunea arătată poate să fie folosită în domeniul liberei prestări a serviciilor, protecţia consumatorilor fiind, după cum am menţionat, un motiv imperativ de interes general care poate să justifice instituirea unor restricţii în acest domeniu. Bunăoară, în cazul Alpine Investment, Curtea de Justiţie a statuat că, într-o ţară a Comunităţii unde îşi avea sediul prestatorul unor servicii, pot să fie adoptate reglementări legale prin care să se interzică ofertele telefonice făcute unor persoane din alt stat membru, care nu le-au solicitat, privitoare la realizarea unor investiţii pe piaţa valorilor mobiliare şi a mărfurilor. Curtea a reţinut că asemenea investiţii au un pronunţat caracter speculativ şi că ele sunt dificil de înţeles pentru persoanele neavizate, fiind, aşadar, explicabilă adoptarea unor măsuri în scopul protecţiei „publicului investitor".[24]

În ce ne priveşte, nu vedem vreun impediment pentru ca noţiunea la care ne-am referit să nu fie valorificată inclusiv în domeniul liberei circulaţii a persoanelor şi a capitalurilor.

Totuşi, semnificaţia relativ omogenă din punct de vedere conceptual a noţiunii de consumator poate să dobândească în practică valenţe diferite. Acestea pot să depindă de factori economici, sociali, culturali sau lingvistici. Consumatorul mediu nu se situează în afara spaţiului şi a timpului. În numeroase ipoteze, sistemul de referinţă pe care îl folosim este cel naţional. Consumatorul mediu dintr-un stat membru poate să fie familiarizat cu anumite produse care, pentru acelaşi tip de consumator din altă ţară a Comunităţii, prezintă un nivel ezoteric accentuat. În acest sens, amintim, de pildă, că, la nivel european se consideră că prezervarea produselor tradiţionale din statele membre contribuie la diversitatea şi bogăţia economico-socială a Comunităţii.

Nu s-ar putea apoi neglija nici faptul că orice stat din Comunitate poate să determine nivelul de protecţie a consumatorilor pe care doreşte să-l asigure. Ca atare, circumstanţele în care se analizează  modul de percepţie al unui consumator mediu pot să fie diferite de la un stat membru la altul. În scopul evaluării aşteptărilor consumatorilor pot să fie utilizate expertizele şi sondajele de opinie, care vor fi interpretate conform dispoziţiilor din dreptul naţional.[25]

Pe de altă parte, în unele cauze, instanţele comunitare s-au referit la consumatorul mediu care cunoaşte limba engleză[26] sau la un consumator mediu francofon ori cunoscător al limbii italiene,[27]  reţinând că atenţia consumatorului mediu poate să varieze în funcţie de categoria produselor sau a serviciilor în cauză.[28]

Aceste consideraţii privitoare la noţiunea de consumator, în contextul aplicării regulilor care caracterizează piaţa internă, se cuvin, credem, să fie întregite prin evidenţierea implicaţiilor pe care le are activitatea de aprofundare a pieţei interne referitor la modul de înţelegere a noţiunii menţionate. Cunoştinţele şi aşteptările consumatorilor pot să evolueze în cadrul aceluiaşi stat membru, iar activitatea de aprofundare a pieţei interne constituie un factor esenţial, care este de natură să influenţeze această evoluţie.[29] Astfel, noţiunea de consumator „european", care să poată fi caracterizată pe baza unei categorii tot mai cuprinzătoare de elemente comune, este de aşteptat să dobândească o utilitate sporită în viitor, inclusiv sub impactul aportului, în domeniu, al Tratatului de la Lisabona.

Noţiunea de „consumator mediu" poate să fie avută în vedere şi în cadrul dreptului comunitar al concurenţei. Bunăoară, în cauza Yves Rocher, Curtea de Justiţie a luat în considerare aşteptările unui consumator mediu, obişnuit informat, care este, în mod rezonabil, atent şi avizat, subliniind legătura existentă între asigurarea corectitudinii tranzacţiilor comerciale şi libera concurenţă.[30]

Înlăturarea timpurie şi mai rapidă a compartimentărilor între pieţele statelor membre ar fi fost de natură să faciliteze folosirea, în materie, a unui concept care să depăşească limitele naţionale.

Şi aici noţiunea analizată a primit însă înţelesuri diferite, în funcţie de reglementarea legală aplicabilă şi de produsele sau serviciile cu care întreprinderile se află în concurenţă.

De exemplu, în cauza United Brands, fiind vorba de bunuri de consum curent, Curtea de Justiţie s-a raportat la consumatori în general, nu la consumatorii avizaţi sau la un consumator „rezonabil"[31]; în cauza Suiker Unie, Curtea a afirmat necesitatea determinării pieţei relevante în funcţie de obişnuinţele consumatorilor şi a susţinut că reglementările legale comunitare pot să conducă, uneori, la consolidarea particularităţilor pieţelor naţionale[32]; în cuprinsul Comunicării Comisiei din anul 2004 privitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 81 par. 3 din Tratatul C.E., Comisia a arătat că noţiunea de consumator include toţi utilizatorii, direcţi sau indirecţi, ai produselor vizate de un acord monopolist (producători, angrosişti, vânzători cu amănuntul, consumatori finali) şi a definit consumatorii finali ca fiind persoanele fizice ce acţionează în scopuri străine activităţii lor profesionale sau comerciale.[33]

În alte situaţii, instanţele comunitare s-au referit în domeniul dreptului concurenţei, uneori în cadrul aceleiaşi afaceri, la „consumatori sau utilizatori" ori la „consumatori şi utilizatori"[34]; au folosit noţiunea de „utilizator" pentru persoane care acţionau în interes profesional[35] sau au considerat că noţiunea de „utilizator final" include atât persoane care acţionează în scop profesional, cât şi pe consumatorii finali.[36]

Mai adecvat, în opinia noastră, Directiva nr. 2002/22 consacrată serviciului universal şi drepturilor utilizatorilor reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice admite că noţiunea de utilizator este mai largă decât aceea de consumator, putând să includă întreprinderi care folosesc, în scop profesional, serviciile în domeniu. Noţiunea de utilizator final i-ar include pe consumatori, dar şi pe comercianţii ce nu folosesc prestaţia furnizată în cadrul unei alte activităţi economice.

Dată fiind confuzia întreţinută în practică între noţiunea de consumator şi cea de utilizator, exemplele din jurisprudenţa Curţii în care se foloseşte, într-un context diferit, sintagma de „consumator sau utilizator final"[37] ori se aplică criteriul consumatorului mediu unor „comercianţi specializaţi"[38], nu mai  par atât de surprinzătoare.

În domeniul dreptului concurenţei, folosirea noţiunii de „consumator" pentru persoanele juridice este, după cum ne semnalează Comunicarea Comisiei din anul 2004, pe deplin acceptabilă. Această concepţie se îndepărtează însă în mod sensibil de semnificaţia tradiţională pe care o are noţiunea arătată în cadrul dreptului consumaţiei.

Fireşte, în domeniul dreptului concurenţei, nu lipsesc, totuşi, exemplele în care noţiunea de consumator se aplică numai persoanelor fizice. În acest sens pot să fie menţionate, de pildă, dispoziţiile art. 87 par. 2 din Tratatul C.E. referitoare la ajutoarele cu caracter social. Aceste ajutoare sunt considerate compatibile de plin drept cu piaţa comună, dacă sunt acordate consumatorilor individuali şi nu se face nicio discriminare după originea produselor.

Pe de altă parte, în legătură cu noţiunea de consumator final, se poate observa că, în mod obişnuit, accentul este pus în cazul acesteia pe un criteriu de ordin economic, nu juridic.

În ceea ce priveşte activitatea Comunităţii în vederea aprofundării pieţei interne pare să fie privilegiată folosirea noţiunii de consumator mediu; în schimb, în dreptul concurenţei prezintă, mai ales, relevanţă cifra de afaceri realizată cu produsul în cauză sau cotele de piaţă ale întreprinderilor analizate.

Atât prevederile legale consacrate pieţei interne, cât şi cele ce vizează domeniul concurenţei contribuie la conturarea noţiunii de consumator european, ceea ce este benefic în scopul asigurării unor condiţii similare pentru accesul persoanelor la produsele din cadrul pieţei comune.

Semnificaţia efectivă a noţiunii de consumator poate să depindă însă şi de factorii economici şi sociali naţionali.

Pe de altă parte, ea poate să fie, uneori, diferită, în cadrul dreptului comunitar al afacerilor, faţă de semnificaţia atribuită aceleiaşi noţiuni în dreptul consumaţiei.

Exprimarea unor accepţiuni diferite cu ajutorul aceluiaşi concept nu este, totuşi, dezirabilă. Chiar dacă folosirea unui concept cu înţeles unitar în cadrul dreptului comunitar al afacerilor şi al dreptului consumaţiei este puţin probabil să devină efectivă în mod general, utilizarea unor formule mai riguroase ar fi neîndoielnic utilă. Astfel, reglementările legale din cele două domenii ar dobândi mai multă coerenţă, în beneficiul practicienilor şi al jurisprudenţei. Caracterul evolutiv al noţiunii de consumator nu ar trebui să fie incompatibil cu un conţinut „esenţial" invariabil, în măsură să-i asigure înţelegerea necesară, generală şi constantă în toate statele membre ale Comunităţii şi de către toţi cei interesaţi. Aceasta ar permite precizarea riguroasă a beneficiarilor măsurilor comunitare adoptate, verificarea adecvată, în raport cu obiectivul protecţiei consumatorilor, a modului în care ele sunt aplicate şi, prin urmare, delimitarea convingătoare faţă de un eventual demers inspirat numai de consideraţii mercantile.

 

 

 

 

* Conferenţiar, Facultatea de Drept UBB Cluj-Napoca, sdeleanu@law.ubbcluj.ro.

[1] Acest tratat este în curs de ratificare în statele membre, preconizându-se ca el să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009.

[2] A se vedea pe larg, privitor la această cauză, S. Deleanu, G. Fabian, C.F. Costaş, B. Ioniţă Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Wotters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 142 şi urm.

[3] A se vedea, de pildă, privitor la motivul imperativ de interes general, în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, al protecţiei sănătăţii publice, C.J.C.E, 1 februarie 2001, cauza C-108/96, Dennis Mac Quen,  Recueil de la jurisprudence de la Cour de Justice, 2001, p. I-866-867, iar referitor la motivul  de interes general, în domeniul liberei circulaţii a serviciilor, al protecţiei consumatorilor, C.J.C.E., 10 mai 1995, cauza C-384/93, Alpine Investment, Recueil, 1995, p. I-1178-1183.

[4] C.J.C.E., 15 martie 1983, cauza 319/81, Comisia c/Italia, Recueil, 1983, p. 601, în special pct.20 al considerentelor Curţii.

[5] C.J.C.E., 17 martie 1993, cauza C-155/91, Comisia c/Consiliul, Recueil, 1993, p. I-939.

[6] C.J.C.E., 22 iunie 1993, cauza C-222/91, Philip Morris Belgium, Recueil, 1993, p. I-3469.

[7] Tratatul de la Amsterdam a fost încheiat în anul 1997 şi a intrat în vigoare în anul 1999. Art. 7D îi corespunde actualul art. 16 din Tratatul C.E.

[8] S-ar mai putea adăuga aici că înţelegerea unei situaţii din dreptul intern al unui stat membru privitoare la refuzul de a vinde ca anunţând caracterul de serviciu public ori serviciu de interes general al distribuţiei de produse (a se vedea, J. Goicovici, Dreptul consumaţiei, Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 30) este excesivă în raport cu art. 86 din Tratatul C.E.

[9] Pe plan european, sintagma "risc de dezvoltare" a fost folosită în cuprinsul Directivei nr. 85/374 privind răspunderea producătorului pentru pagubele cauzate de produsele cu defecte, aceasta fiind transpusă în dreptul român prin Legea nr. 240/2004.

[10] A se vedea, pe larg, referitor la noţiunea de consumator în dreptul român al consumaţiei, J. Goicovici, op.cit.,, p. 15 şi urm.

[11] În acest sens, M Luby, „Politique communautaire de protection des consommateurs", în Juris-Classeur Europe Traité, fascicule 2000, pct. 44.

[12] A se vedea C.J.C.E., 27 februarie 1980, cauza 168/78, Comisia c/Franţa Recueil, 1980, p. 359-361.

[13] Acelaşi concept poate să fie exprimat prin termeni diferiţi în cadrul versiunilor Tratatului C.E. Bunăoară, în versiunea în limba română şi în cea în limba engleză a fost preferat, în cuprinsul art. 81 par. 3, termenul de consumator; în versiunea în limba franceză a fost folosit, la acelaşi articol, termenul de utilizator.

[14] A se vedea, C.J.C.E., 13 februarie 1979, cauza 85/76, Hoffmann-La Roche, Recueil, p. 461.

[15] C.J.C.E., 29 iunie 1995, cauza C-456/93, Langguth, Recueil 1995, p. I-1737.

[16] C.J.C.E., 16 iulie 1998, cauza C-210/96, G. Springenheide, Recueil 1998, p. I-4657.

[17] C.J.C.E., 4 aprilie 2000, cauza C-465/98, Darbo, Recueil 2000, p. I-2297.

[18] C.J.C.E., 31 ianuarie 2000, cauza C-220/98, Estée Lauder Cosmetics, Recueil 2000, p. I-117, în special, pct. 24-25 şi 27.

[19] C.J.C.E., 6 iulie 1995, cauza C-470/93, Mars GmbH, Recueil 1995, p. 1937-1945.

[20] C.J.C.E., 18 mai 1993, cauza C-126/91, Yves Rocher, Recueil 1993, p. I-2361.

[21] Pe larg, privitor la cauza Dassonville, S. Deleanu, G. Fabian, C.F. Costaş, B. Ioniţă, op.cit., p. 77 şi urm.

[22] Pentru jurisprudenţa Keck şi Mithouard, a se vedea, S. Deleanu, G. Fabian, C.F. Costaş, B. Ioniţă, op.cit.,  p. 263 şi urm.

[23] C.J.C.E.,  8 martie 2001, cauza C-405/98, Gourmet International, Recueil 2001, pct. 21.

[24] C.J.C.E., 10 mai 1995, Alpine Investments BV, cit. supra., pct. 41 şi 46.

[25] C.J.C.E., 31 ianuarie 2000, Estée Lauder Cosmetics, cit. supra., pct. 31.

[26] T.P.I.C.E., 31 ianuarie 2001, cauza T-193/99, Doublemint, Recueil 2001, p. II-417, pct. 29.

[27] T.P.I.C.E., 20 noiembrie 2007, cauza T-458/05, Tegometall International AG, Recueil 2007, pct. 83.

[28] T.P.I.C.E, 22 februarie 2006, cauza T-74/04, Nestlé S.A., Recueil 2006, p. II-25, pct. 41.

[29] C.J.C.E., 12 martie 1987, cauza 178/84, Comisia c/Germania, Recueil 1987, p. 1227, pct. 32.

[30] C.J.C.E., 18 mai 1993, Yves Rocher, cit. supra., pct. 22.

[31] Pe larg, privitor la cauza United Brands, S. Deleanu, G. Fabian, C.F. Costaş, B. Ioniţă, op.cit., p. 110 şi urm.

[32] C.J.C.E., 16 decembrie 1975, Suiker Unie, pct. 372.

[33] A se vedea, pct. 84 din această Comunicare.

[34] C.J.C.E., 16 decembrie 1975, Suiker Unie, pct. 21 şi, respectiv, pct. 372.

[35] C.J.C.E., 3 mai 1979, cauza 22/78, Hugin, pct. 6.

[36] T.P.I.C.E., 13 ianuarie 2004, cauza 67/01, JCB Service, pct. 148.

[37] C.J.C.E., 4 octombrie 2001, cauza C-517/99, Merz & Krell, pct. 22.

[38] C.J.C.E., 25 octombrie 2001, cauza C-112/99, Toshiba Europe, pct. 52.

 


« Back